Theologica
„Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ...”

„Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ...”

Elena Solunca Moise, 05 Februarie 2017

În zorii modernităţii, Fr. Bacon scria că „ştiinţa este putere”, la care s-ar putea adăuga altele de felul: „ştiinţa nu este decât o imagine a adevărului” sau, mai ales, „puţină ştiinţă depărtează de Dumnezeu, multă ştiinţă te apropie de Dumnezeu”. Neîndoielnic, aşa este, dar se consideră păgubitor că mai important decât să fii „putere” este „să ai putere”. Întemeietorul logicii inductive atrăgea atenţia că „dorinţa nemăsurată de putere i-a făcut pe îngeri să se prăbuşească. Oamenii nu au cum să scape”. Mai aproape de noi, Fr. Nietzsche, în „Voinţa de putere”, scrie: „Vreţi un nume pentru această lume? O soluţie pentru toate enigmele sale? Această soluţie este voinţa de putere şi nimic altceva”.

Mai mult decât celebrul „Dumnezeu a murit”, afirmaţia lui Nietz­sche a marcat debutul „modern” al secularizării, întrevăzut în cuvintele vrăjmaşului: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Puterea, deci, nu este atât a şti, ci a şti ce e binele şi răul. Faptul este ilustrat deplin de ştiinţa care este ambivalentă - ea, ca şi tehnologia, poate fi folosită şi spre bine, şi spre rău, decizia este a omului şi el ar trebui să-şi asume răspunderea. Simp­tomatic, ştiinţa nu poate genera o doctrină etică, cel mult norme deontologice proprii unui domeniu sau altuia.

Putere și voire

Valorizarea cunoaşterii, inclusiv a celei ştiinţifice, îi depăşeşte hotarele şi trimite spre o ierarhizare axiologică, imposibilă fără o valoare absolută cardinală după care să se orienteze în haosul care înconjoară omul. Pilduitor, una dintre cele trei ispite cu care cel ce a dorit despărţirea omului de Dumnezeu (diabolon) L-a ademenit pe Hristos a fost a puterii peste toate împărăţiile lumii, cu condiţia închinării. Hristos l-a izgonit: „Mergi înapoia Mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului Tău să I te închini şi numai Lui unuia să-I slujeşti.” Atunci, diavolul a dispărut şi în locul lui venit-au îngerii care-L slujeau pe Cel ce, Lumina lumii fiind, a venit să mântuiască pe tot omul. Ştim prea bine că Hristos, Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului, a făcut întru toate voia lui Dumnezeu, biruind ispitele şi cea mai grea dintre ele, când în grădina Ghetsimani S-a rugat: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.” Sunt cuvinte reper pentru a înţelege relaţia între a voi şi a putea. Ne-am putea întreba firesc: de ce suntem nevoiţi să constatăm, resemnaţi sau revoltaţi, discordanţa între voire şi putere?

Temeiul îl avem în cuvintele Fecioarei Preasfinte care i-a răspuns îngerului binevestitor: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău.” Dumnezeu este primul Care respectă darul libertăţii pe care Însuşi l-a făcut omului, când l-a pus în faţa celor două alternative - viaţă şi moarte - spunându-i consecinţele. Curăția Fecioarei Maria a dăruit-o cu înţelepciunea singurei alegeri eliberatoare care a făcut-o să fie „binecuvântată între femei”, cum binecuvântat este „rodul pântecului” ei. Nedumeririi fireşti, îngerul i-a spus: „Ceea ce la om e cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă”. Asta pentru că, la Dumnezeu, puterea este una cu voirea: „El a zis şi s-au făcut. El a zis şi s-au zidit”. Făcând voia Domnului, Sfânta Fecioară a devenit Maică a Fiului Său şi are, cum spunem într-o rugăciune, „voirea împreună alergătoare cu puterea”. Înţelegem că, la rându-ne, ascultând lucrător voia lui Dumnezeu, putem primi şi puterea de a o împlini.

Trufia puterii are la capăt negarea vieții

Hristos Însuşi mărturiseşte: M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd pe nici unul din ceea ce Mi-a dat El, ci să-i învii în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în viaţa de apoi. Ştim prea bine cum a făcut-o iertând păcatele şi vindecând „toată boala şi neputinţa din popor”. O singură „neputinţă” a lăsat-o în voia ei, acea nemăsurată trufie a fariseilor care L-a trimis spre Răstignire. Şi a lăsat-o fiindcă ea singură, trufia, are la capăt negarea vieţii. Ca Fiu al Omului, Hristos S-a supus voii fariseilor tocmai spre a le arăta „neputinţa”: Acela care face doar „voia lui” va vedea de îndată cum aceasta, fără putere fiind, se întoarce asupră-i ca un blestem. Nici vicleşugul proverbial nu le-a fost folositor. L-au îndemnat pe Pilat să-L răstignească, amintindu-şi de porunca „să nu ucizi”. Mai mult, l-au şantajat, ameninţându-l că-l vor spune împăratului. Subjugat de dorinţa de putere pământească, Pilat a căzut în capcana întinsă dibaci şi a acceptat să-L răstignească. E drept, s-a spălat pe mâini în semn de dezacord pentru verdictul incorect şi nedemn, dar a făcut-o în faţa oamenilor. Păcatul este însă făcut în faţa lui Dumnezeu, şi aşa rămâne pentru că de la Dumnezeu avem viaţa. Urmând voia fariseilor, Pilat rămâne de-a pururea încremenit în istorie în faţa întrebării cutremurătoare: „Ce este adevărul?” Tulburător, căci întrebarea era pusă în faţa Adevărului Însuşi; a Adevărului care, cunoscut, eliberează omul de moarte. Când Pilat vorbeşte de puterea lui mundană cu care este învestit, Hristos îi aminteşte că nu ar avea nici o putere dacă nu i-ar fi dată de Dumnezeu.

Dar Adevărul este mai presus de orice putere pământească. Prea bine o arată înscrisul de pe Cruce: „Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor”. Mai mult, când fariseii au spus să fie scris, că „El spune”, Pilat a replicat: „Ce am scris, am scris”, şi prea bine ştim valoarea acelui „scripta manent”. Adevărul transcende omul căruia îi este descoperit când Ziditorul şi Proniatorul crede de cuviinţă. Puterea Adevărului izvorăşte din îngemănarea lui cu Iubirea, cum a înţeles-o prea bine Apostolul Pavel, prigonitorul căruia pe drumul spre Damasc i-a apărut Mântuitorul zicând: „Greu îţi este să lovești cu piciorul în țepușă.” Ca un verdict sună cuvintele sale: „Căci împotriva adevărului n-avem nici o putere; avem pentru adevăr.” Voia lui Dumnezeu este ca omul să ajungă „la măsura bărbatului desăvârşit”. Desăvârşirea este izvor de viaţă veşnică, definită ca o cunoaştere a lui Dumnezeu, Singurul Adevărat, şi a lui Hristos pe Care Tatăl L-a trimis. Expresia cea mai înaltă a desă­vârşirii este iertarea pe care Hristos a cerut-o de la Tatăl pentru toţi, inclusiv pentru duşmanii care L-au răstignit. Cu adevărat, nu ştiau ce fac; nu ştiau că Hristos este Dumnezeul Vieţii, că biruie moartea nu ocolind-o, ci înfruntând-o în Învierea Sa, preludiu al învierii noastre. Ca Dum­ne­zeu-Om a înviat, S-a arătat uceni­cilor spre întărirea credinţei şi S-a înălţat la cer. O să vină iar „întru mărire şi slavă” spre judecata ultimă.

Puterea omului e ca umbra

Aşa a dobândit puterea întreagă - în cer şi pe pământ - prin ascultarea neabătută a voii lui Dumnezeu, singura care este, într-o egală măsură, şi Putere desăvârşită, pentru că dă sens veşniciei ca viaţă. Din acest orizont înţelegând puterea, ne-am putea bucura de ajutorul lui Dumnezeu. Altfel, puterea omului e ca umbra, trece odată cu el şi, chiar de-şi spune „stăpân”, nu este decât jalnic rob al trufiei pierzătoare. Puternic este cel care face, cu puterea şi darurile ce i-au fost încredinţate, voia lui Dumnezeu, cum îngerii o fac în ceruri şi vin să ne fie „păzitori şi îndreptători” ai sufletelor însetate de lumina venită de la Cel care Şi-a început zidirea zicând: „Să fie lumină!” Să avem mereu în inimă şi minte, îndemnul pentru fiecare zi, cuvintele Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” Mărturisind Adevărul Care eliberează făcându-se Cale spre Viaţă, ne unim împărtăşindu-ne din Puterea întreagă ce I-a fost dăruită. Pildă şi ajutor ne este Fecioara Maria, care L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu păstrându-şi curăția, convertind-o în iubire de Maică Sfântă, care a primit a înfia pe cei care, urmând lui Hristos, se fac moştenitori ai vieţii veşnice.

Când diavolul I-a oferit puterea, Hristos l-a izgonit cu cuvinte aspre, arătându-ne calea: „Domnului, Dumnezeului Tău să I te închini şi doar Lui unuia Singur să-I slujeşti.” La capătul ei aflăm biruinţa asupra lumii, o biruinţă a jertfei de Sine. Urmându-I, sfinţii au făcut şi fac minuni, cum o minune este şi fiecare zi ca dar pentru un „bun început de drum”. Să-L urmăm cu credinţa neostoită că Hristos, Căruia I s-a dat „toată puterea”, este neîncetat împreună cu noi până când
vecuirea se va înveşnici.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!