Editorial
De ce avem nevoie de sfinţi?

De ce avem nevoie de sfinţi?

Augustin Păunoiu, 15 Octombrie 2014

Suntem bulversaţi, inima noastră este puternic zdruncinată atunci când ascultăm cu atenţie cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră“ (1 Tesal. 4, 3). Dumnezeu vrea nici mai mult, nici mai puţin decât ca noi să fim sfinţi. Dumnezeul nostru nu e gelos pe sfinţenia, pe dumnezeirea Lui. Dimpotrivă. În vechime, zeii păgâni erau geloşi pe oameni din această pricină. Prometeu a fost pedepsit veşnic pentru că a furat focul zeilor din Olimp. Cu Dumnezeul nostru lucrurile stau altfel.

Pentru a aduce în suflete pacea adevărată, pentru a transforma pământul întreg, pentru a-L afla pe Dumnezeu, Mântuitorul nostru, în lumea aceasta nu există altă cale decât sfinţirea noastră personală.

Un episcop a fost întrebat la jumătatea secolului trecut în Occident: „Care este mesajul dumneavoastră pentru cei căsătoriţi? Dar pentru cei care muncesc la ţară, în agricultură? Dar către văduve? Dar pentru tineri?“

Episcopul a răspuns simplu: „Nu am decât un singur cuvânt către toţi. Este cel pe care mi l-a predat Hristos, pe care l-a împlinit şi El Însuşi: «Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui» (In. 4, 34)“.

Hristos a predicat vestea cea bună, Evanghelia, tuturor, fără nici o diferenţiere. El cheamă pe fiecare la sfinţenie şi cere tuturor iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni: tineri şi vârstnici, căsătoriţi şi necăsătoriţi, bolnavi sau sănătoşi, învăţaţi sau simpli, oriunde s-ar afla aceştia.

Nu există decât un singur mod de a creşte în familiaritatea şi încrederea în Dumnezeu: a te întâlni cu El în rugăciune, a-I vorbi de la inimă la inimă, a-I dărui dragostea ta.

E curios că Dumnezeu primeşte dragostea, aşteaptă rugăciunile noastre. Nu doar noi primim dragostea Lui, ci şi El pe a noastră. Şi aşa ne bucurăm împreună.

De ce avem nevoie de sfinţi? Ce ne mai poate învăţa un sfânt pe noi, cei din ziua de astăzi?

Sfinţii ne amintesc cine suntem. Ne-am uitat identitatea. Pentru o a reafla ne întoarcem la răspunsul oferit de Sfântul Apostol Pavel când vorbea atenienilor: „În El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci al Lui neam şi suntem“ (Fapte 17, 28).

De la sfinţi mai putem lua un lucru care lipseşte teribil lumii noastre, ruşinea. Prea mulţi am pierdut-o. Când? Cum? Cu o concepţie greşită despre Dumnezeu şi om, i-am strâmbat pe amândoi în mintea noastră îngustă. Am pus în locul lui Hristos orice altceva, denaturând gândirea sănătoasă despre Dumnezeu. Am aşezat în panteonul fără aură de sfinţenie pe oricine am dorit, dar nu pe Dumnezeul Cel adevărat şi pe cei care au împlinit asemănarea cu El.

Oamenii, deci şi sfinţii implicit, sunt la o primă vedere corpuri, trupuri. Dar sfinţii, trupului acestuia de carne ce aparţine umanului, realitatea cea mai misterioasă poate din natură, ei au ştiut să-i descopere taina.

Ruşinea pare să nu privească decât specia umană, dar nu în întregime. Mulţi nu sunt conştienţi că trupurile lor sunt chemate să fie pătrunse de har asemenea fierului încins în foc. Nu. Pentru unii, bărbaţi sau femei, miza este diferită. Ruşinea nu-i atinge. Ruşinea aparţine celor care tind spre sfinţenie, celor care tainic au cunoscut pe Dumnezeu, care au rămas marcaţi de această întâlnire. Născută din acest prim faţă în faţă intim şi intens, ruşinea este la ei conştiinţa unui decalaj profund între ceea ce lumea pretinde şi ceea ce Dumnezeu vrea să dea; între nonsens şi adevăr, între idoli şi viaţă adevărată. Umanul în materialitatea sa poartă cu sine un mister tulburător care la unii împinge spre abuz, la alţii pretinde respect, anume el este menit, promis să devină una cu Dumnezeu. Iar pe aceasta o săvârşesc la modul absolut doar sfinţii.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!