Editorial
De ce avem nevoie de (un) etalon?

De ce avem nevoie de (un) etalon?

Augustin Păunoiu, 02 Septembrie 2018

De-a lungul istoriei, pentru a calcula distanțele, oamenii au folosit diferite unități de măsură: stânjenul, cotul, pasul, yardul, inch-ul sau prăjina. Toate acestea nu erau valabile decât local sau cel mult regional. Dar dacă întrebi un țăran din Maramureș câți yarzi are din curte până la fâneața lui, nu știe ce să-ți răspundă. Nici acum și nici în urmă cu 500 de ani. La fel, dacă am interpela un fermier american care cultivă porumb pe valea fluviului Mississippi să-ți spună câte prăjini are terenul lui de cereale, răspunsul ar fi același, un dat sincer din umeri.

Se impune așadar un sistem de măsurare valabil acceptat, un etalon recunoscut de toată lumea.

Metrul, etalonul pentru măsurarea lungimii, a fost „invenția” unui călugăr francez, abatele Gabriel Mouton. În 1670, el a propus ca unitate de bază pentru calcularea distanței metrul, care reprezenta matematic o zecime de milionime din lungimea meridianului care trece prin Paris de la Polul Nord spre Ecuator. Dar de-abia peste aproape 130 de ani, în 1799, în timpul lui Napoleon Bonaparte, metrul a primit recunoaștere internațională, astronomul Laplace fiind cel care a prezentat Academiei Franceze de Științe o bară de un metru, turnată dintr-un aliaj foarte dur, de platină și iridium, rezistent la variații de temperatură.

Cu toate acestea, metrul de platină al lui Laplace nu avea aceeași lungime dacă se măsura cu el ceva la Polul Nord sau la Ecuator, pentru că metalul prețios fie se contracta, fie se dilata.

Dacă în lumea fizică lucrurile stau, matematic, foarte exact, dar în practică suferă aproximări, ce referință, ce etalon la care ne putem raporta cu precizie are lumea spirituală, acolo unde tărâmul este foarte mișcător pentru că suverană este libertatea?

Sau pentru a simplifica întrebarea: există vreun etalon în materie de umanitate? Care este acela?

Lumea de astăzi trăiește relativismul absolut. Avem o puzderie de sisteme de gândire care fiecare analizează omul sub un aspect sau altul, de multe ori contradictoriu, încât, atunci când e vorba să alegem după ce anume să ne ghidăm viața, trăim o stare de incertitudine, de oscilație în judecarea faptelor noastre și ale semenilor.

Genii ale înțelepciunii, Buddha, Confucius, Socrate, Kant și atâția alții au fost luați de contemporanii lor, dar și de urmași drept modele de viață. Și totuși, soluțiile propuse nu au fost mulțumitoare.

Etalonul universal de umanitate, fie că acceptăm sau nu acest lucru, îl reprezintă Hristos. El este omul deplin, absolut, desăvârșit. Hristos este etalonul adevărat pentru noi. De ce ar fi Hristos deținătorul adevărului, de ce doar El?

Am întrebat un practician în drept ce crede despre adevăr și mi-a răspuns: „Adevărul absolut este Viu și este Persoană. El nu trebuie dovedit, ci crezut. Adevărul absolut nu Se justifică, ci este datul pe care se întemeiază tot ceea ce există. Doar adevărul relativ trebuie demonstrat, însă și aceasta se face mult mai greu decât ai justifica o minciună”.

Cum putem recunoaște adevărul absolut? „Ce este adevărul?” l-a întrebat Pilat pe Iisus, dar n-a mai așteptat răspunsul. Răspunsul era în fața lui, dar Pilat nu l-a recunoscut. Toți care au pretins că dețin adevărul au murit, dar Adevărul este viu, iar singurul care a rămas viu a fost Hristos.

Adevărul constituia până mai ieri valoarea supremă, tot restul era secundar și subordonat lui. Astăzi, accentele s-au deplasat dinspre adevăr, frumos și bine spre relativism, confort și fericire. Singura șansă de a ne trezi este să luăm în serios întrebarea pe care un mare duhovnic român, părintele Gherontie Ghenoiu, o punea în prefața cărții sale, Îndreptarul bunului creștin: „Unde mergi?”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!