Cultură
„De ce îl iubesc pe monahul de la Rohia”

„De ce îl iubesc pe monahul de la Rohia”

Ștefana Totorcea, 14 Iulie 2018

A mers la închisoare ca la moarte, însă cu gândul să nu moară fără Hristos. Iar primul om pe care Domnul i l-a scos în cale în captivitate a fost chiar ieromonahul care avea să-i dăruiască botezul și, odată cu acesta, și „un simțământ de siguranță absolută”, adică de eliberare de teamă. La 29 iulie se împlinesc 106 ani de la nașterea lui N. Steinhardt, cel care ne-a lăsat o mărturie unică despre cum poate fi învins un univers concentraționar prin libertatea dată de Hristos. I-am întrebat pe câțiva oameni ce au găsit în scrierile monahului de la Rohia.

Laurențiu Gheorghe, lector în filosofiela Universitatea din București: „Când am împlinit 16 ani, întrebat fiind ce mi-a marcat existența în acel an, am răspuns fără ezitare: Jurnalul fericirii.Este o carte care dă un sens atât duhovnicesc, cât și intelectual, care clădește mintea și deschide sufletul, care îți schimbă viața. O recomand din suflet celor care caută un sens, un reper și o cauză demnă de urmat în această lume în care nimic nu mai pare clădit pe temelia fermă a iubirii și a adevărului.”

Căldura inteligenței duhovnicești

Ivona Boitan, regizor și scenarist: „Ceea ce mă entuziasmează la el nu sunt cultura, inteligența, rafinamentul, verticalitatea, deși toate acestea sunt atât de rare în ultimul timp, ci căldura.Căldura care face să dispară toate aceste bariere de cultură, inteligență, rafinament. Când îl citesc, când sunt în dialog cu el, mă face să mă simt egala lui, ceea ce desigur nu sunt. Dar așa face și Iisus. Când intrăm în dialog cu El, ne face să ne simțim egali, deși nu suntem. Nu suntem. Mulțumesc lui Dumnezeu că ne-au rămas atâtea mărturii că Nicolae Steinhardt a existat cu adevărat. Fără să vrea, Securitatea a făcut acest bine de a urmări viitorii sfinți și de a ne lăsa mărturii despre ei, așa cum pe vremuri schingiuitorii erau de fapt scriitori neștiuți ai sinaxarelor. Altfel am fi crezut că Nicolae Steinhardt a fost doar o proiecție a unui ideal.”

O figură părintească

Oana Oros, muzeografla Muzeul Literaturii Române:„Am făcut parte din generația aceea născută printr-o oarecare constrângere: decrețeii. Mulți am simțit că suntem o povară. Mama nu mai voia copii, venisem la 10 ani diferență de sora mea. M-au primit în familie, însă nu mi-am găsit niciodată locul. Din fericire, sora mea a preluat rolul de mamă. Fiindcă nu aveam reședința în Capitală, a fost ideea ei să fac gimnaziul la internat în Bucu­rești, ca să pot urma liceul tot aici. Timp de opt ani, de luni până vineri, locuiam într-un dormitor cu 60 de paturi, iar sâmbăta și duminica mergeam acasă, fie ploaie, fie viscol. La școală aveam profesori de elită, dar care nu reușeau să ajungă la sufletul meu. Încetul cu încetul, m-am trezit lipsită de orice repere: în familie nu-mi mai găseam locul, iar la cămin eram lipsită de afecțiune. Atunci literatura a preluat ceea ce îmi lipsea din familie: valori, terapie, a fost totul pentru mine. Abia în facultate, când l-am citit pe Steinhardt, am simțit că m-am vindecat.

În primul rând, la el am găsit un soi de bunătate. Eram însetată de repere. Iar el îmi răspundea pe un ton firesc la niște întrebări. Răspunsurile acelea mă clădeau încetul cu încetul, construiau o altă ființă. Mă transformau și mă făceau mai puternică. Pentru că asta face literatura. Ne ajută să înțelegem lumea în care trăim și ne oferă ancore de supraviețuire.

În 1997, când mi-am făcut lucrarea de absolvire la Filologie despre Steinhardt, nu se găsea nici un volum dedicat operei lui. Citeam articolele din presă. A fost o alegere care m-a purtat prin transformarea autorului de la tânărul nonconformist până la monahul de la Rohia. Am urmărit transformarea lui, ca să mă transform și eu după el. A fost o lectură extrem de intensă, care mi-a acoperit un gol – mai ales al familiei, pentru că eram foarte singură în perioada în care l-am citit. Tocmai mă hotărâsem să renunț la o relație, iar el mi-a oferit, dacă pot spune așa, o figură de atașament mai profundă. După filologie am studiat și psihologia. Atunci am constatat că învățasem foarte mult din literatură. Mi-am dat seama de un lucru: cărțile ne pot vindeca.”

Curajul și iertarea

George Ardelean, autorul monografiei Steinhardt și paradoxurile libertății:„În primul rând, din cărțile lui, și în special din Jurnalul fericirii, tinerii trebuie să învețe să nu se teamă. Este o iluzie că spaima a dispărut odată cu prăbușirea sistemului totalitar. Steinhardt este evident subversiv și azi în raport cu anumite ideologii. Tinerii mai pot afla de la Steinhardt și că niciodată nu e totul pierdut, există niște șanse. Vedeți, noi mereu ne punem problema, dacă ne autoexaminăm, că nu mai avem nici o șansă, or, Steinhardt ne spune: «Mai încercați!».

Faptul că Jurnalul fericirii a fost confiscat de către Securitate din cauza prietenului său, Ion Caraion, a fost o revelație îngrozitoare, dureroasă. Dar de la Steinhardt avem de învățat în ceea ce privește iertarea. În Dăruind vei dobândi, are o predică foarte interesantă despre treptele iertării. Prima treaptă este a-l ierta pe cel care ți-a greșit, iertarea «clasică» să zicem. A doua treaptă ar fi a-l ierta pe cel căruia tu i-ai greșit: sentimentul de culpabilitate este o povară pentru care îl învi­no­vățim tot pe cel căruia i-am greșit! Iar treapta cea mai dificilă a iertării este iertarea de sine, spune Steinhardt.”

Naturalețea eroismului

Robert Gabriel Ciobanu, student la Universitatea din București:„Lumea părintelui Steinhardt e locul unde faptele pe care le-am considera îndeobște eroice se petrec cu aceeași naturalețe ca rutina de zi cu zi: să nu-ți trădezi prietenii, oricare ar fi consecințele, să îi ierți pe cei care ți-au făcut rău și să te rogi cu sinceritate pentru ei, să fii familiar cu două sau trei mari culturi și tot cu atâtea limbi, să fii lipsit de aroganța cunoscătorului și să nu îți folosești niciodată inteligența și erudiția pentru a inspira autoritate.

Părintele Steinhardt ne arată ce înseamnă prietenia, credința, modestia și măsura, ce înseamnă să-ți păstrezi conștiința curată și să eviți compromisul de orice fel, ce înseamnă să fii erudit și inteligent fără să cazi pradă exaltării cvasi-mistice, ce înseamnă să trăiești în acord cu tine și valorile tale, pe care însă nu le expui ostentativ și triumfal. Avem, altfel spus, o mulțime de lucruri de învățat de la părintele Steinhardt: o atitudine, un caracter, un set de valori, un mod de a pătrunde în cultura mare și un fel de a-ți duce viața. Acestea toate nu au vârstă și nu aparțin unui timp specific. Prin natura lor sunt universale, așa cum este și exemplul său.”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!