De două secole, Mănăstirea Lepşa binecuvintează plaiurile Vrancei

Mihai Grobnicu, 15 Decembrie 2008

De aproape 220 de ani, pe văile abrupte ale râului Putna, într-o mică sihăstrie de codru, se ridică rugăciuni către Dumnezeu. Aflându-şi începuturile prin strădania marelui trăitor şi Sfânt Vasile de la Poiana Mărului, Mănăstirea Lepşa a trecut prin mai multe încercări, dar a supravieţuit de fiecare dată, astăzi numărându-se printre cele 30 de aşezăminte monahale din Episcopia Buzăului şi Vrancei. De două secole, clopotul mănăstirii măsoară timpul pe plaiurile mioritice ale Munţilor Vrancei, lucrând cu toată străduinţa pentru menţinerea tradiţiei monahale româneşti şi păstrând aprinsă, neîncetat, candela de rugăciune de pe aceste meleaguri.

Pe ruta care leagă oraşul Unirii Principatelor, Focşani, cu ţinutul secuiesc şi mai departe cu Braşovul, aflăm un nou punct de atracţie pentru turismul românesc: localitatea Lepşa. Drumul şerpuieşte uşor printre munţi. La stânga, râul Putna te însoţeşte ca un bun ghid către izvoarele ei, aşternându-ţi la urechile prea încărcate de atât zgomot cotidian un susur lin care ţine hangul spectacolului oferit de natura tomnatecă. Pădurea, plină de un roşu aprins, e cea care oferă turiştilor aerul pe care marile oraşe par să-l refuze. Privită de pe înălţimi, Lepşa este o cetate împrejmuită de pădure, având de o parte şi de alta două creste muntoase care străjuiesc acest colţ de rai.

O veche sihăstrie de codru

La o distanţă de doi kilometri faţă de centrul satului, într-un bazin păduratic, se află Mănăstirea Lepşa. Aleea, curată şi îngrijită, îmi îndrumă paşii spre curtea mănăstirii. Trec pe sub vechea clopotniţă ale cărei clopote cheamă de peste două secole la rugăciune atât pe vieţuitorii mănăstirii, cât şi pe localnici. Liniştea care mă înconjoară mă face să realizez că maicile au ieşit de la rugăciune şi acum fiecare îşi îndeplineşte „ascultarea“ zilnică.

Aproape de noul aghiazmatar, construit anul trecut, o zăresc pe maica stareţă Mihaela Clim. Ştia că o să trec pe aici şi mă primeşte cu bucurie, iar apoi o cheamă pe maica Varvara, ghidul mănăstirii. Deşi sprijinită într-un baston, maica Varvara nu lasă să se vadă că ar suferi, ci, din contră, mă pofteşte în paraclisul mănăstirii, cu căldura caracteristică celor de pe aceste meleaguri, aşa cum bine remarca Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei“.

Încet, încet, cuvintele se lasă sorbite de banda magnetică a reportofonului, iar eu îmi notez cu acrivie câteva rânduri. Aflu că la început mănăstirea a fost doar o sihăstrie de codru. Începuturile ei sunt strâns legate de influenţa schitului de la Poiana Mărului, care era un puternic centru de trăire ortodoxă şi viaţă monahală. Aceasta se datora şi stareţului Vasile, sărbătorit, după canonizarea sa din 2003, ca Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, cunoscut pentru practica Rugăciunii inimii, pentru scrierile sale filocalice, dar şi pentru faptul că i-a fost părinte duhovnicesc părintelui Paisie de la Neamţ.

Aşadar, sub îndrumarea Sfântului Vasile, vrâncenii ridică, în 1789, pe cheltuială proprie, Schitul Lepşa, hotărând ca averea să fie administrată de epitropi aleşi de vrânceni. Astfel, pământul, „un trup de moşie“, pe care este ridicat schitul, este dăruit de către sătenii din comuna Tulnici. Dania este primită de ieromonahul Mihail ot Soveja, iar ulterior, pe 9 februarie 1791, tulnicenii mai dăruiesc încă „o bucăţică de loc pentru chiverniseala schitului“, precizând de această dată că „unde s-au pus biserica, s-au dat de Grigore Gherman“. „La început, schitul a fost locuit de monahi, care-şi duceau viaţa după rânduielile Sfântului Vasile de la Poiana Mărului“, povesteşte maica Varvara. Administrarea mănăstirii se făcea, însă, de către mireni, care au creat cu timpul şi o mică fundaţie aici. Acest amestec al mirenilor a deranjat foarte mult timp viaţa celor retraşi în aceste locuri.

La refacerea bisericii au fost chemate să ajute numai fecioarele

Din momentul întemeierii ei şi până în secolul al XX-lea, veştile despre acest lăcaş s-au pierdut. În deceniul al treilea al secolului al XX-lea, un mare necaz loveşte schitul. „În 1929 biserica a ars până la temelii, împreună cu ea şi chiliile, rămânând doar clopotniţa şi «casa de jos»“. Ca prin minune, icoana Sfântului Nicolae, pictată la Kiev în secolul al XVII-lea şi dăruită mănăstirii chiar de la întemeierea ei, a rămas neatinsă de flăcări. „De la momentul izbucnirii incendiului“, povesteşte maica Varvara, „icoana s-a dovedit a fi făcătoare de minuni, iar Sfântul Nicolae ocrotitor al acestui lăcaş“.

La doi ani distanţă de momentul incendiului, lucrările de refacere erau în plină desfăşurare, prin străduinţa ieroschimonahului Ilarion Ciudin. La lucrările de refacere au contribuit şi oamenii din satul Lepşa. Actuala învăţătoare din sat, doamna Marioara G., ne-a povestit în legătură cu acel moment un lucru interesant: „De la bătrânii satului am aflat că, în momentul refacerii mănăstirii, au fost chemate să dea o mână de ajutor numai fecioarele“.

Sfinţirea bisericii, având hramul „Naşterea Maicii Domnului“, s-a oficiat de către episcopul Lucian al Romanului, la 8 septembrie 1936. În 1934, Maiestatea Sa, Regele Carol al II-lea, donase mănăstirii un policandru, iar alţi binefăcători înzestrează biserica cu diverse icoane pictate la Ierusalim.

Închiderea şi perioada de înflorire actuală

Din lipsă de personal, în anul 1952, schitul a fost transformat în mănăstire de maici, sub conducerea egumenei Paisia. În scurt timp însă, în 1959, aşezământul monahal va fi desfiinţat abuziv de către autorităţile comuniste, prin Decretul 410. Pământul mănăstirii a fost confiscat de CAP, iar chiliile date spre folosinţă Liceului „Alexandru Ioan Cuza“ din Focşani.

În 1974, prin străduinţa episcopului Buzăului, Antim Angelescu, schitul este scos din paragină. La aceasta a contribuit maica Gabriela Căruceriu, care a făcut ca în iarna anului 1982, vrednicul de pomenire episcop Antim al Buzăului să resfinţească biserica restaurată. Aceasta este construită din lemn, pe fundaţie din piatră, în formă de cruce. Catapeteasma, din lemn, este pictată şi ornamentată cu o sculptură aplicată de către sculptorul, de origine italiană, Oreste Cantini din Focşani.

După anul 1990, prin îndrumarea episcopului Epifanie al Buzăului şi Vrancei, schitul se dezvoltă, ajungând să fie declarat mănăstire. Munca depusă de vieţuitoarele de aici a făcut ca mănăstirea să-şi construiască patru rânduri noi de chilii. Numai în ultimii doi ani, prin strădania maicii stareţe Mihaela Clim, s-a renovat în totalitate corpul de clădiri din partea nordică, s-a ridicat un aghiazmatar din lemn - modelat în 12 laturi - pentru slujbele de hram, s-a renovat clopotniţa şi, pe 2 mai 2008, s-a pus piatra de temelie pentru noul lăcaş de cult cu hramurile „Izvorul Tămăduirii“ şi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“. Totodată, biserica mănăstirii a fost declarată monument istoric de către Ministerul Culturii şi Cultelor.

„Muzica umple spaţiul liturgic“

În tot acest timp în care maica toarce fuiorul amintirilor pe fusul vremurilor, gându-mi este purtat spre timpurile actuale şi spre zgomotul societăţii în care trăim. Sunt curios să aflu cum se împacă maicile cu această populare masivă de pe malurile Putnei. „Pe mine nu mă deranjează. Mă bucură venirea atâtor oameni, întrucât o simt ca pe un suflu de primăvară după iarna ateismului comunist“, spune, zâmbind, maica Varvara.

Totodată, auzind turişti care spun că rămân impresionaţi de felul în care cântă maicile, nu mă pot abţine să nu-mi întreb ghidul care este secretul prin care atrag pe atâţia oameni la Sfânta Liturghie. „După masă rămânem în trapeză pentru a repeta glasurile şi a pregăti slujba. Surorile noi învaţă de la cele mai mari, iar cele mai vechi îşi îmbunătăţesc cântarea. Este nevoie să oferim o cântare plăcută şi trăită celor ce vin la slujbă. Muzica umple spaţiul liturgic, iar ecoul unei cântări este purtat de oameni şi după ce trec pragul bisericii“, îmi mărturiseşte în timp ce ieşim din paraclis. Pe poarta mănăstirii tocmai intră un grup de pelerini, unul dintre multele care vin să asculte liniştea acestui lăcaş ce comunică toată bogăţia acestor peisaje. „Uite-i, dragii de ei!“, exclamă binevoitoare maica, privindu-i pe cei veniţi, pentru ca apoi să-şi îndrepte paşii spre lucrarea Rugăciunii lui Hristos.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!