Theologica
De la plânsul pentru păcate la bucuria restaurării în Hristos

De la plânsul pentru păcate la bucuria restaurării în Hristos

Emanuel Dobre, 15 Februarie 2018

De-a lungul celor 10 săptămâni ale perioadei numite „a Triodului”, pe care o străbate acum întreaga Biserică, textele liturgice se concentrează asupra a două aspecte duhovnicești: pregătirea individuală a credinciosului pentru a-l ajuta să se apropie cu vrednicie de sărbătoarea Sfintelor Paști și instruirea sa printr-o imnologie cu un bogat conținut teologic.

În această atmosferă ascetică și catehetică suntem introduși treptat prin cele trei părți în care este organizat Triodul: primele trei săptămâni de pregătire (de la Duminica Vameșului și a Fariseului la Duminica Izgonirii lui Adam din rai) sunt urmate de șase săptămâni de post („Postul Mare”) și de o săptămână specială înainte de Sfintele Paști - „Săptămâna Patimilor” (din punct de vedere tematic, Postul Mare se termină la Vecernia din Duminica Floriilor). Cele trei momente se diferențiază prin nivelul din ce în ce mai ridicat de asceză cerută (ascultare, metanii, înfrânare, post cu multiple momente de ajunare) și prin intensificarea ritmului de rugăciune - atât individuală, cât și publică.

Triodul introduce rânduieli, cântări și rugăciuni specifice, precum și texte liturgice mai apropiate de Sfânta Scriptură și mai interiorizate decât alte cărți de cult. Acum auzim cântân­du-se „Ușile pocăinței”, „Aliluia” și „La râul Babilonului” (Psalmul 136), citim rugăciunea Sfântului Efrem Sirul și participăm la momente de cult speciale: Pavecernița Mare, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite (spre a le permite credincioșilor să se împărtășească în zilele în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie), Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Acatistul Maicii Domnului, ectenia pentru cei chemați la luminare etc. Una dintre aceste particularități liturgice îi dă perioadei și numele: canonul Utreniei din zilele de rând (de luni până vineri) are în Triod trei cântări („ode”) în locul celor nouă obișnuite (în fapt, opt, întrucât cântarea a doua nu se cântă). Toate modificările și adaosurile cultice de mai sus arată însemnătatea acordată de părinții imnografi perioadei Triodului.

Printre multiplele tematici pe care le reflectă textele Triodului, pocăința sau „împărăteasa virtuților” este probabil cea mai frecventă. Cuvântul traduce grecescul metanoia, adică literalmente „întoarcerea minții”, și face referire la procesul de „revenire”, „apropiere” și curățire duhovnicească a omului care s-a îndepărtat la un moment dat de Dumnezeu. Pocăința nu se confundă aici cu remușcarea, cu părerea de rău pentru faptele rele. Rigoarea, străpungerea inimii, înfrânarea, postul, ostenelile ascetice, caracterul penitențial al luptelor sunt desigur strâns legate de pocăință, dar nu-i epuizează conținutul teologic. Metanoia, schimbarea pornirilor pătimașe ale minții căzute și întoarcerea de pe drumul greșit, poartă în ea nădejdea mântuirii, a restaurării în demnitatea ini­țială a lui Adam. Omul nădăj­duiește că această întoarcere nu va fi în van, ci îi va aduce un rod mai bun decât cel al actelor prezente. Fiul risipitor se întoarce nădăjduind că nu va fi respins și că își va putea reorganiza mai apoi existența după o structură diferită de cea actuală, mai apropiată de cea de care s-a rupt prin plecarea din casa Tatălui. Fără această nădejde a folosului actului de întoarcere, pocăința ar rămâne la nivelul de virtualitate al unui gând pios, al unei reverii, al unei dorințe difuze de mai bine, ce l-ar coborî și l-ar reține pe penitent în regret, incertitudine și nemulțumire.

Aici intervine aspectul paradoxal al pocăinței: regăsim nădejdea mântuirii atunci când ne aflăm în cele mai de jos și mai amare ale existenței, când ajungem să ne căim și să plângem pentru păcatele săvârșite, dar acest plâns devine „plin de nădejde” și „făcător de bucurie” pentru că ne amintește de marea iubire a lui Dumnezeu, Care așteaptă să ne întoarcem la El. „Slavă Domnului că ne-a dat pocăința, iar prin pocăință noi toți ne mântuim, fără excepție”, spune Sfântul Cuvios Siluan Athonitul.

Odată înțeleasă starea de îndepărtare de Dumnezeu, fundamentul actului de revenire la El este decizia liberă a omului de a opri desfășurarea procesului de distrugere a propriei ființe autonomizate și rupte de harul divin. Omul conștientizează starea de păcat, își recunoaște greșelile, le mărturisește și cere iertare de la Dumnezeu pentru ele. Răspunsul dumnezeiesc la această cerere este acordarea harului divin. De aici înainte, orice pas este rodul conlucrării dintre harul divin și voința umană. Facem începutul cerându-I lui Dumnezeu să coboare în noi și să ne lumineze, iar apoi El continuă să realizeze în noi lucrarea de curățire. Din pilda fiului risipitor înțelegem că Dumnezeu nu doar îl așteaptă, în depărtare, pe om, ci îi și iese înainte, face restul pașilor pentru a-l întâmpina și a scurta intervalul ce duce la momentul întâlnirii.

Căile însănătoșirii și reconstituirii progresive a omului sunt asceza și rugăciunea, prin care sunt curățate și vindecate anumite funcții naturale ale omului precum voința, rațiunea, cunoș­tința, libertatea, ce fuseseră deturnate prin păcat de la rolul lor inițial bun. Sfântul Ioan Sinaitul enumeră în Scara sa etapele desăvârșirii și rezultatele aștep­tate: cel care dorește să se apropie de Dumnezeu este chemat să se detașeze de stimulii ce vin din afară, să lupte cu pornirile interioare ce atacă facul­tă­țile superioare din om (mânia, ținerea de minte a răului, clevetirea, minciuna, lenea sufletească sau acedia atacă puterea irascibilă; lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginți atacă puterea poftitoare; nesimțirea sau moartea sufletului, somnul exagerat, frica lașă, slava deșartă, mândria, hula - pe cea rațională) și să caute necontenit să se îmbunătățească (stare ale cărei roade sunt blân­dețea, simplitatea, smerenia, discernământul și sensibilitatea duhovnicească, isihia, nepătimirea, credința și dragostea). Toate aceste rânduieli și eforturi ascetice depășesc logica autodepășirii personale și a performanțelor de ordin spiritual: rostul ascezei este stăpânirea pornirilor naturale și orientarea lor către căutarea vieții divine. Desigur, postul, rugăciunea, exprimarea exterioară a milostivirii prin săvârșirea faptelor bune ne aduc mai aproape de o viață trăită „creștinește”. Dar ele nu fac parte dintr-o „carieră spirituală”, în care am urca treaptă cu treaptă niveluri din ce în ce mai înalte de desăvârșire, la capătul ei așteptându-ne deta­șa­rea, pasivitatea, inerția. Dimpotrivă, întoarcerea omului este un act permanent de înnoire și de avansare către Dumnezeu, cel care se pocăiește ajungând la o afinare (șlefuire) a înțelegerii pro­priei stări, la o „subțiere” a su­fle­tului. Asceza și viața în Hristos se arată astfel interdependente. Dacă scopul inițial al pocăinței este pregătirea pentru sărbătoarea pascală, el este dublat în plan secund de însușirea stării de creștere în unirea cu Hristos, iar dinamica ascendentă propusă de Triod nu se încheie după trecerea sărbătorii Sfintelor Paști.

Prin Triod, părinții imnografi ne amintesc că, atât timp cât suntem în trup, vor exista mereu ocazii de cădere sau de îndepărtare de țelul mântuirii. De aceea, creștinul încearcă să permanentizeze pocăința, să o transforme în proces continuu în care el îl caută din ce în ce mai mult pe Hristos, își înțelege mai profund starea și o deplânge, dar vede, totodată, iubirea dumnezeiască și Îi cere cu nădejde să-i dea harul pentru a se ridica din nou. Între lacrimile pentru păcate vărsate, precum vameșul, și bucuria întâlnirii lui Hristos înviat, po­căința este reînnoită în fiecare moment al vieții până la desă­vârșire, urmând îndemnului Sfântului Andrei Criteanul: „Priveghează, suflete al meu, fă-te mai bun, ca să câștigi făptuirea împreună cu cunoștința; ca să te faci minte văzătoare de Dumnezeu și să ajungi în contemplație norul cel neapus și să te faci neguțător de lucruri mari” (Canon, cântarea IV, strofa 9).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!