„De la sacru la trivial“

Andreea Vieru, 25 Mai 2009

Jean Clair, scriitor şi istoric de artă al Academiei Franceze, fost director al Muzeului Picasso din Paris, face o comparaţie, în editorialul său intitulat „De la sacru la trivial“ şi publicat în ediţia din 12 aprilie 2009 a cotidianului francez „La Croix“, între ceea ce însemna cultura şi originile sale şi conţinutul operelor de artă din prezent.

„Există un singur verb în latină pentru «a cultiva» şi «a locui». Cultura este puterea de a locui în întreaga lume, a transforma lumea, astfel încât să devină «locuibilă». Dar transformarea lumii în locul unde oamenii pot să trăiască are valoare de cult. Cultura nu este decât o declinare, o degradare a cultului. Cultul originar, legat de sacru, era numit de Cicero cultura animi, cultura sufletului, o expresie frumoasă pe care noi am atrofiat-o sub prescurtarea cuvântului «cultură».

În timp ce cultura animi se regăseşte încă la Sfântul Ambrozie, urmarea nu este decât o decadenţă lentă. E adevărat că nu mai locuim deloc lumea şi că locuitorii lumii rurale au dispărut demult. Dintr-odată, şi cultura sufletului a dispărut. În Doctor Faustus, Thomas Mann îi transmite lui Mephisto că «după ce cultura s-a rupt de cult pentru a se cultiva pe sine însăşi, ea nu mai este decât un deşeu». Cultura, astăzi, nu mai este decât un cult al omului, odată ce zeii s-au îndepărtat. Este o idolatrie a omului pentru el însuşi, o antropolatrie.

Thomas Mann era protestant. T. S. Eliot, catolic, va spune aproape acelaşi lucru, în acelaşi timp, în 1945: «Nici o cultură nu a apărut şi nici nu s-a dezvoltat fără să fie legată de o religie». Cultura laică, ocupată cu sărbătorirea exclusivă a omului, a ajuns într-o stare de deşertăciune. Ce sens mai poate astăzi avea deţinerea unui muzeu? Un patrimoniu, o colecţie de opere de artă, o creaţie?

Involuând de la cult la cultură, suntem, de patruzeci sau cincizeci de ani, căzuţi într-un «cultural» cât se poate de superficial: afacerile, produsele, activităţile, modul de petrecere a timpului liber. Suntem la înălţime, nici măcar în stadiul de «cultură înaltă», ci pur şi simplu la înălţime. Căutăm un zeu acolo unde surogatul său transcende un infim sens sau poate un salut. Dezlegată de origini religioase, eliberată de nevoia de a avea un sens de transmis, cultura are toată puterea să ofere omului un divertisment suprem, cu tiraniile sale tehnologice şi promisiunile de bătrâneţe interminabilă.

„Într-o singură zi, cuvântul «cultură», repetat până la saturaţie, nu înseamnă mai mult decât un obicei rafinat“

În cotidian, parcă pentru a ascunde această pierdere inimaginabilă de sens, oamenii se vor apuca să facă litanii: «cultură de întreprindere» (în afaceri), «cultură de confruntare» (într-o grevă), «cultură de teren plat» (în fotbal) etc. Într-o singură zi, cuvântul «cultură», repetat până la saturaţie, nu înseamnă mai mult decât un obicei rafinat, o izbucnire de particularităţi, de idiosincrazii, ticuri de comunicare, expresie a grupurilor sau bandelor care i-au devenit obiect, şi nu doar subiect. Acolo unde cultura pretinde să fie universală, ea nu mai este decât un gest sau cuvânt de salivări automate, reflexe sau condiţionate. Acolo unde cultura era un proces de învăţare a unei comunităţi de cuvinte şi, în cele din urmă, un efort spre transcendenţa dincolo de cuvinte sau fapte, «culturile» nu mai sunt decât dispersie, vaporizare, idiotisme...“

Tot în ziarul „La Croix“, în ediţia din 25/26 aprilie 2009, citim un articol al lui Benoît Vermander, despre Biserică şi crizele umanităţii

În deschidere, autorul menţionează faptul că astăzi criza nu se rezumă doar la aspectul ei economic, ci include complexitatea societăţii actuale: încălzirea globală, sărăcia accentuată, migraţiile, diminuarea resurselor naturale, criza diversităţii culturale. Toate acestea reclamă un mesaj comun pentru a înfrunta atât ansamblul lor, cât şi fiecare dintre aceste crize. Dar în ce ar trebui să constea un astfel de mesaj? În faţa crizelor umanităţii, cuvântul Bisericii ar putea trasmite în primul rând optimism şi speranţă. Totodată, autorul îndeamnă la un apel susţinut la responsabilitatea individuală: criza financială este întâi de toate ancorată într-o lipsă de repere etice şi, să zicem, în păcatul tuturor celor care au preferat să închidă ochii în faţa precipitării lucrurilor. Prin urmare, drumul spiritual propus de Evanghelie trimite la alegeri comune: cine se integrează în noua libertate a credinciosului este provocat să o mărturisească în faţa întregii comunităţi sociale. Cuvântul Bisericii ne cheamă să fim împreună. În faţa crizelor umanităţii, resursa cea mai preţioasă pe care trebuie să o mobilizăm nu este o aptitudine ce poate fi dată. Este, mai degrabă, capacitatea de a împărtăşi şi de a îmbina înţelepciunile, experienţele duhovniceşti, intuiţiile liber date de Duhul în cele mai neaşteptate situaţii. Cuvântul Bisericii de astăzi poate să se facă mai puternic şi mai auzit, ancorat în optimism, libertate şi celebrarea diversităţii unei umanităţi, care nu devine Una decât într-un respect şi o dorinţă împărtăşite şi adâncite fără încetare.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!