Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj De patru secole, Mănăstirea Galata veghează Iaşul din dealul Miroslava

De patru secole, Mănăstirea Galata veghează Iaşul din dealul Miroslava

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Silviu Dascălu - 16 Iunie 2009

În apropierea Iaşului, pe un promontoriu ce îţi oferă o privelişte încântătoare asupra întregului oraş, se găseşte o oază de linişte ce îmbie la meditaţie şi reculegere. Aici, unde istoria se împleteşte perfect cu frumosul, osteneala pelerinului este pe deplin răsplătită de priveliştea încântătoare ce se deschide în faţa ochilor, împovăraţi de cele mai multe ori de grijile zilnice. Numele mănăstirii provine de la un cuvânt de origine turcească care, tradus în română, înseamnă „poartă”.

Galata continuă tradiţia mănăstirilor, în care rugăciunea se împleteşte cu munca. Cu multă migală, în cadrul atelierului de croitorie de veşminte liturgice, precum şi de broderie, mâinile pricepute ale măicuţelor de aici creează adevărate opere de artă ce înveşmântează clericii şi împodobesc bisericile din ţară, dar şi din străinătate.

Biserica ce se înalţă falnic în mijlocul unui rai al florilor te îndeamnă parcă să renunţi la orice grijă cu care ai venit, să îţi eliberezi mintea de orice necaz şi să te bucuri de această minune duhovnicească a Ortodoxiei româneşti.

Tradiţia spune că a primit numele, de la ctitorul ei, după cartierul omonim din Constantinopol, Galata, unde rezidau domnii moldoveni atunci când mergeau la Poartă să primească firmanul de domnie.

Biserica mănăstirii, cu hramul „Înălţarea Domnului“ şi „Sfântul Apostol Iacob“, spun istoricii că a servit apoi ca model pentru Biserica Aroneanu (1594), Mănăstirea Dragomirna (1608-1609) şi Mănăstirea „Trei Ierarhi“ (1639).

Înconjurată de un zid puternic, străjuită de un turn-clopotniţă impunător, biserica este singura clădire a Mănăstirii Galata care se păstrează în forma ei originală. A fost construită în a doua domnie a lui Petru Şchiopu, în anul 1582, după lupta de la Bogdăneşti, şi sfinţită în anul 1584.

Sfântul lăcaş este o excepţională realizare arhitectonică, novatoare pentru acea perioadă, rod al sintezei între elementele tradiţionale moldoveneşti, care domină, şi influenţe de factură bizantino-munteană. Astfel, acestei biserici îi sunt caracteristice elemente arhitectonice care nu se mai întâlnesc în Moldova de până atunci: înlocuirea peretelui dintre gropniţă şi naos cu trei arcade susţinute de coloane, apariţia turlei secundare peste pronaos, brâul median care împarte faţada în două părţi egale, iluminarea absidelor cu trei ferestre.

„Galata din deal”

Prima biserică a mănăstirii, a „Galatei de vale“, spune cronicarul Nicolae Costin, „fără zăbavă s-au risipit“ la puţin timp după ridicare, astfel încât ctitorul a hotărât ridicarea unei a doua biserici, a Galatei „din deal“, ce a fost zidită după alte norme decât bisericile vechi din Moldova de până atunci. Totuşi, dispoziţii generale ale planului moldovenesc s-au păstrat.

Supărat de dărâmarea acesteia, Vodă a solicitat meşteri din Muntenia, care, împreună cu cei moldoveni, au gândit şi, în 1582, au început lucrările înălţând biserica de pe deal. Eşecul ctitoriei din vale i-a determinat pe meşteri să consolideze temeinic zidirea prin construirea unui zid masiv, puternic înfipt în pământ în faţa altarului, şi încă două consolidări în dreptul absidelor naosului.

De la biserica „din vale“ a rămas clopotul care poartă inscripţia 7087 (1579) luna lui martie 25. Acesta are o formă deosebită şi este decorat în trei registre, al treilea având un desen cu capete de bour. Clopotul se păstrează şi azi în curtea actualei mănăstiri.

Odată cu biserica a fost construit şi corpul de chilii pentru adăpostirea călugărilor, stăreţia, ca locuinţă pentru stareţ, trapeza, bucătaria şi arhondaricul pentru cazarea oaspeţilor. Încă de la început, consemnează izvoarele istorice, Petru Şchiopu a dăruit mănăstirii valoroase odoare, obiecte de cult, veşminte şi a înzestrat-o cu sate şi domenii.

Zidul de piatră ce înconjoară Galata s-a construit începând din anul 1735, iar partea superioară a turnului-clopotniţă s-a adăugat în vremea lui Mihail Sturzda.

Reşedinţă domnească a lui Petru Şchiopu

„La început, mănăstirea a fost reşedinţă domnească, unde domnul îşi petrecea timpul liber sau îşi adăpostea familia domnească în timpul epidemiilor, al războaielor şi răscoalelor. Casa a suferit mai multe modificări arhitectonice de-a lungul timpului; în secolul al XVIII-lea, de pildă, i s-a adăugat etajul. Însă, acelaşi timp a făcut ca zidurile să se macine şi clădirea să se degradeze, astfel încât s-a decis dărâmarea unei părţi din ea. Ceea ce se mai păstrează din vechea clădire este structura parterului şi pivniţa“, ne-a explicat stareţa mănăstirii, maica Macrina Lazăr.

Restaurată, vechea casă domnească adăposteşte astăzi, pe lângă paraclisul „Sf. Ap. Iacov“, şi muzeul mănăstirii, unde pot fi admirate exponate de o deosebită frumuseţe şi valoare artistică. Aici pelerinul poate admira şi celebrul „roşu de Galata“, într-un fragment din vechea frescă a mănăstirii. De asemenea, aceeaşi clădire adăposteşte şi atelierul de croitorie şi broderie al maicilor.

După anul 1735 au fost refăcute şi zidurile din incintă, astăzi fiind fără turnurile de apărare. Incendiul din 19 octombrie 1762 a distrus iconostasul, mobilierul şi obiectele de cult. Acestea au fost refăcute, iar domnitorul Grigore Caliman a dotat biserica cu cărţi, veşminte şi obiecte de cult, care au dispărut cu timpul.

La 23 iulie 1765, domnitorul Grigore Alexandru Ghica a poruncit egumenului Galatei să dărâme din temelie vechile case domneşti aflate în stadiu avansat de degradare. În anul 1799, domnitorul Constantin Ipsilanti a construit la Galata curţi cu două rânduri de case şi palatul, care servea ca loc de petrecere a verii pentru domnitor şi boierii săi. Incendiul din anul 1814 a distrus iarăşi casele domneşti, până în anul 1874 rămânând numai bucăţi de zidărie. Palatul a fost refăcut de Ruxandra, sora lui Mihail Sturdza, adăugând şi mai multe case mici, dar frumoase, în care a locuit până la sfârşitul vieţii.

Din 1821 capătă importante valenţe militare

În timpul revoluţiei de la 1821, generalul Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, a avut o vreme cartierul general în Mănăstirea Galata.

Ulterior, palatul şi clădirile ei au fost folosite ca închisoare militară până în anul 1923. De altfel, mănăstirea începuse să treacă printr-o perioadă dificilă după anul 1618, când Radu Mihnea a închinat-o Sfântului Mormânt la Ierusalim, egumenii şi călugării fiind după această dată grecii, care, la plecare, au luat cu ei manuscrise şi odoare de valoare foarte mare.

Până în anul 1944 au avut loc prefaceri cu multe degradări ale fondului construit. După anul 1944, clădirile ce-au mai rămas în incinta mănăstirii au fost destinate ca locuinţe, iar în perioada comunistă a fost biserică de mir.

Renaşterea de după 1990

O adevărată renaştere a mănăstirii a avut loc imediat după căderea regimului comunist, când, în anul 1990, cu binecuvântarea Mitropolitulului Moldovei şi Bucovinei de atunci, astăzi Patriarhul României, PF Părinte Daniel, Galata a reluat cursul rugilor necontenite a vieţii monahale, fiind reînfiinţată, de data aceasta, ca mănăstire de maici. După o lungă perioadă în care se slujea doar duminica, în ultima perioadă Galata fiind o biserică de mir, clopotele impozantului turn de la intrare au reînceput să bată zilnic, chemând la rugăciune obştea mănăstirii, dar şi pe credincioşii din jur, doritori de rugăciune după o lungă perioadă de oprelişti.

De asemenea, a fost continuată şi tradiţia broderiilor şi a confecţionării veşmintelor preoţeşti, despre care vorbeau cronicile de după anii 1700.

Pictura bisericii

La origine, biserica Mănăstirii Galata a avut fresce exterioare care au fost ruinate în timp. Fragmentele de frescă descoperite cu prilejul restaurării bisericii au dovedit că la repictarea lăcaşului, în secolul al XIX-lea, zugravii au încercat să imite pictura iniţială, fără însă a reuşi să o şi egaleze.

Mănăstirea nu a fost niciodată înveşmântată total cu pictură la interior. Aşa cum arăta Paul de Alep în însemnările sale, până ca Petru Şchiopu să se stabilească la Tirol în anul 1591, s-a reuşit realizarea picturii numai în altar, naos şi o parte din pridvor.

Pictura originală, executată în frescă, s-a degradat în timp şi în special din pricina incendiului din anul 1762. Până la noi au rămas doar câteva fragmente de frescă, unul dintre cele mai importante fiind tabloul votiv.

Şi în paraclisul aflat în casa domnească mai există o parte a picturii vechi. Astfel, la uşa de la intrare, în adâncimea zidului, este pictat Sfântul Iacov, ocrotitorul acestui sfânt lăcaş. Stratul de pictură original a fost scos la iveală după îndepărtarea picturii în ulei. Această descoperire duce la concluzia că paraclisul a fost pictat în frescă în aceeaşi perioadă în care s-a pictat biserica mare.

De la reşedinţă domnească, la atelier de broderie şi croitorie

Vechea reşedinţă domnească găzduieşte, începând cu anul 1990, un atelier de croitorie de veşminte liturgice, precum şi de broderie.

Cu multă migală, răbdare, dar şi rugăciune, mâinile pricepute ale măicuţelor de aici au creat adevărate opere de artă ce înveşmântează clericii şi împodobesc bisericile din ţară, dar şi din străinătate. Veşminte preoţeşti sau arhiereşti, epitafuri, aere şi pocroveţe, acoperăminte de pristol şi tetrapod sau cele de morminte, ori prapuri şi antimise au văzut lumina zilei prin grija şi migala călugăriţelor de la Galata. „În momentul de faţă suntem 18 maici în obşte şi ascultările de bază sunt biserica şi atelierul. Avem o maică ce se ocupă de flori şi de grădină, două la bucătărie prin rotaţie, iar restul lucrăm la atelier. Lucrăm doar pe bază de comandă, însă nu facem faţă la comenzi. Oricum, în tot ceea ce faci trebuie să pui suflet“, ne-a explicat maica stareţă Macrina Lazăr.

În general, veşmintele cusute sau brodate aici ajung în bisericile din ţară, dar nu de puţine ori acestea ajung şi peste hotare, unde sunt apreciate ca nişte adevărate opere de artă.

Dacă înainte dura chiar şi săptămâni întregi pentru realizarea unei mici broderii, în momentul de faţă au fost cumpărate maşini care uşurează foarte mult munca.

Când se brodează manual, prima oară se fixează materialul în gherghef întins, pentru a putea fi apoi desenat şi lucrat. Urmează desenarea pe pânză, aici existând mai multe metode, fie cu ajutorul unui creion, direct pe pânză, fie cu indigo. Dacă se foloseşte indigo, se face desenul prima oară pe hârtie de calc şi se pune indigoul pe pânză, iar deasupra hârtia de calc şi începe desenarea. Apoi se începe lucrul cu conturul, cu liniile de bază care formează icoana.

Culorile sunt alese după modelul original, fiind o strânsă legătură între pictură şi broderie în ceea ce priveşte alegerea nuanţelor. Când se brodează manual, se folosesc mai puţine culori, deoarece este mult mai dificil să le îmbini corect pe toate. De multe ori se pun doar două culori, iar a treia este trecerea între cele două.

„Ora et labora...“

Viaţa în mănăstirea Galata se desfăşoară după principiile Sfântului Vasile cel Mare, anume rugăciune şi muncă, sau „ora et labora“.

Activitatea începe la primele ore ale dimineţii, când cele 18 maici vin la biserica mănăstirii la ora 7:00, când se citeşte Acatistul, Ceasurile şi apoi se face Sfânta Liturghie. „După Sfânta Liturghie, pe la ora 10:00 începe munca în atelier. Aici, fiecare maică îşi face ascultarea până la prânz, când mergem împreună la masă. Urmează, apoi, o scurtă pauză, timp în care maicile sunt libere să îşi rezolve problemele personale, iar de la ora unu şi jumătate ne întoarcem la atelier, unde lucrăm până seara. La ora 16:00 avem Vecernia, iar la ora 23:00 începe Miezonoptica şi Utrenia“, a explicat maica stareţă Macrina.

▲ Egumeni importanţi de-a lungul istoriei

La început, mănăstirea a fost de călugări. Primul egumen al mănăstirii a fost Anastasie, care apare în hrisovul din 28 ianuarie 1588, prin care domnul Moldovei dă slobozenie Mănăstirii Galata ca satul Voroveşti să plătească 50 de aspri mănăstirii, scutindu-i în schimb să mai lucreze pentru domnie. Se pare că acelaşi egumen, Anastasie, a participat la cununia, săvârşită în taină, a lui Petru Şchiopu cu Irina Botezat, mama fiului său Ştefan, la 17 ianuarie 1591.

Mai apare în documentele vremii egumenul Paisie, care, după moartea lui Teofan, patriarhul Ierusalimului, a fost ales ca patriarh în locul acestuia.

Un alt egumen care s-a remarcat a fost Nectarie, care pe la 1735 s-a străduit să strângă bani pentru refacerea zidurilor înconjurătoare. Printre călugării renumiţi ai Galatei a fost şi Gherasim, croitor de veşminte preoţeşti, odăjdii şi pictor de icoane.

▲ Muzeul mănăstirii

Casa Domnească, locul unde odinioară îşi găsea liniştea sau se sfătuia cu boierii voievodul Petru Şchiopu, adăposteşte în momentul de faţă şi muzeul mănăstirii, cu documente sau mărturii vii ale istoriei lăcaşului. Aceasta cuprinde obiecte vechi de cult, copii fotografice ale documentelor referitoare la trecutul ei istoric, stampe vechi, portrete ale familiei ctitorului şi ale domnilor Moldovei care au avut legături cu mănăstirea, fotografii ale mitropoliţilor Anastasie Crimca, Dosoftei, Veniamin Costachi, Leon Gheucă sau Iosif Naniescu.

De asemenea, printre exponatele muzeului se găsesc şi peceţile Mitropoliei Moldovei, Episcopiilor Romanului şi Huşilor din 1650, a Rădăuţilor, precum şi hărţi ale Iaşului din secolul al XVIII-lea sau pecetea oraşului Iaşi din 1652.

Brodarea digitală

Dacă până recent brodarea se făcea manual, în prezent există maşini cu sute de împunsături pe minut care fac această treabă. Brodarea manuală nu a dispărut de tot, însă aceste produse sunt de lux tocmai pentru că timpul afectat finalizării unui model este foarte mare. Fişierul digitizat se încarcă în memoria maşinii de brodat, apoi aceasta începe să îşi facă treaba, în câteva minute fiind realizate broderii de o complexitate impresionantă. O maşină de brodat are în medie 10 până la 15 culori montate, care în majoritatea cazurilor acoperă necesarul unui model grafic, fără intervenţia operatorului în timpul procesului de brodare. Pentru că nu se cunoaşte amplasarea culorilor pe ace, un model brodat nu poartă informaţia despre culoare. După încărcarea modelului în maşină, operatorul selectează acele şi le atribuie succesiunii din fişier, de cele mai multe ori pe baza unei fişe tehnologice care vine împreună cu modelul. Această fişă tehnologică poate să conţină şi alte specificaţii, în funcţie de tehnologia de brodare şi necesitatea modelului. Odată începută brodarea, majoritatea maşinilor pot finaliza automat procesul, fără intervenţia operatorului. Însă un operator va supraveghea permanent procesul automat de brodare, pentru evitarea erorilor.

 

Citeşte mai multe despre:   Manastirea Galata