Reportaj
Deceniul negru al deportărilor din Basarabia

Deceniul negru al deportărilor din Basarabia

Otilia Bălinişteanu, 06 Iunie 2013

În urmă cu 72 de ani, în noaptea de 12 spre 13 iunie, în Basarabia începea cumplitul val de deportări în Siberia. Bolşevicii aveau să continue astfel, pe parcursul unui întreg deceniu (1941-1951), cu o atrocitate greu de imaginat, să distrugă capitalul uman valoros de pe acest nedreptăţit teritoriu românesc, pentru ca apoi să-şi manifeste nestingherit autoritatea.

Rămasă ca un copil fără mamă, căci armata română fusese evacuată în grabă, după ultimatumul URSS din iunie 1940, Basarabia avea să treacă, în mai puţin de un an, prin cea mai groaznică perioadă din întreg decursul istoriei sale sub dominaţie rusească de până atunci. În opt ani (1940-1941 şi 1944 -1951), sovieticii au organizat şi pus în practică trei valuri masive de deportări, un plan bine gândit, prin care, susţin istoricii, Moscova urmărea să „rezolve“ atât problema naţională, cât şi cea spirituală. Cifrele oficiale arată că 550.000 de oameni au fost ridicaţi cu brutalitate din casele lor şi duşi în lagăre de muncă forţată în Siberia şi în Kazahstan. Mulţi s-au prăpădit pe drum.

Practic, au fost deportaţi toţi cei incomozi regimului sovietic prin mentalitate, prin nivelul de trai şi prin idealurile de care erau călăuziţi: reprezentanţii clerului, intelectualii, gospodarii satelor, foştii funcţionari ai administraţiei româneşti, ziarişti, foşti ofiţeri în armata română. Consecinţele deportărilor? O Moldovă în care comunităţile, rămase fără „ancorele“ lor (preoţi, profesori, învăţători, funcţionari), au putut fi mult mai uşor reduse la tăcere, manipulate şi deznaţionalizate.

„Practic, n-a fost localitate din Moldova care să nu fi avut măcar 10 familii deportate. Era un plan bine pus la punct de sovietici. Deportările se făceau proporţional cu numărul de locuitori din fiecare sat. Ştiu că din satul meu au fost deportate în Siberia chiar zece familii. Însă, pe lângă directivele stricte ale sovieticilor, a existat şi un exces de zel al conducătorilor de aici care s-au grăbit să transforme în deportaţi chiar şi dintre aceia care nu intraseră în vizorul autorităţilor bolşevice“, apreciază conf. univ. dr. Vitalie Ojovan, istoric, şeful Catedrei de Filosofie şi Bioetică a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie (USMSF) din Chişinău. 

„Scoală, că-i ridică pe colaci!“

Astăzi, acest episod din istoria Basarabiei este prezentat în zeci de lucrări istorice şi memorialistice apărute de ambele părţi ale Prutului. Drama deportărilor, chinurile cumplite prin care românii basarabeni au fost obligaţi să treacă sunt răni încă deschise, iar supravieţuitorii povestesc şi acum cu groază şi cu frică despre zilele acelea. Nici măcar războiul, nici foametea ce a urmat n-a distrus atâtea familii, n-a marcat atâtea destine de copii, n-a cuibărit atâta frică în sufletele oamenilor.

Şirul deportărilor a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. În fiecare sat, maşini militare intrau în şir, luând cu asalt întreaga aşezare. Cei vizaţi erau ridicaţi în toiul nopţii, ameninţaţi cu arma, terorizaţi şi înfricoşaţi în permanenţă, indiferent că era vorba de bătrâni, mame cu copii sau femei singure. Rapid, din scurt, fără nicio explicaţie. Listele erau pregătite dinainte. „Duşmanii de clasă“ erau încărcaţi în maşini şi adunaţi în gări. Puteau sta acolo şi câte o săptămână, până ce se pregătea o garnitură de tren care să-i ducă în Siberia. „Aveam 12 ani când au început deportările. Îmi amintesc bine ajunul acelei zile. Păşteam oile, pe imaşul de la marginea şoselei ce ducea spre Ungheni. Şi toată ziua au trecut maşini militare cu câte 4-5 soldaţi înăuntru. Una după alta. A doua zi, mama m-a trezit, înspăimântată, pe la 5:00: «Scoală, că-i ridică pe colaci!». Colaci, la noi, erau aceia mai gospodari. Satul nostru, Durneşti, era ca într-o covată; se vedea bine dintr-o parte în alta. Peste tot era numai un vaiet. Îi ridicau, cu puţinele lucruri pe care şi le puteau lua, şi-i duceau la gară. Unii au fugit, alţii s-au ascuns. Era o dramă cumplită. Au fost cazuri în care au ridicat-o pe fiică şi ea s-a dus şi le-a arătat unde e ascuns tatăl. Şi în familia noastră a existat frica asta, pentru că auzisem că suntem vizaţi pentru un al doilea val“, povesteşte pr. Petru Buburuz de la Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel“ din Chişinău, el însuşi martor, în copilărie, la deportările din satul natal.

Urma o călătorie chinuitoare, de săptămâni întregi, din care reuşeau să scape teferi doar cei mai puternici. Lungul drum se străbătea în vagoane pentru vite, fără apă, fără mâncare suficientă, fără closet. Pentru a decima numărul celor ce aveau să ajungă la destinaţie, ruşii le dădeau să mănânce peşte sărat, pentru ca apoi să moară de sete. „Aşa povestesc cei care s-au întors. Până ce ajungeau la altă staţie, o parte mureau. Îi scoteau, îi aruncau în gropi comune şi plecau mai departe“, spune pr. Buburuz.

Alte două valuri de deportări au avut loc pe 5-6 iulie 1949, respectiv pe 31 martie-1 aprilie 1951.

Frica Siberiei

Azi, deşi au trecut mai bine de 20 de ani de la obţinerea independenţei de stat în Republica Moldova, simpla pronunţare a cuvântului „Siberia“ stârneşte amintiri dureroase, lacrimi şi, mai ales, frică. O frică strecurată parcă în fiecare fibră, în fiecare por, de care oamenii nu reuşesc să scape. „Cu doi ani în urmă, monahul Moise Iorgovan, de la Mănăstirea Oaşa, din România, a filmat aici, chiar la noi, filmul documentar «Să nu ne răzbunaţi», în care a urmărit trei aspecte din istoria Basarabiei: aspectul foametei, al deportărilor şi al deţinuţilor politici. Cunoşteam o femeie în vârstă care fusese deportată, am chemat-o aici, a povestit în faţa camerei ororile prin care a trecut, iar la sfârşit, când a aflat că filmul va fi difuzat, va fi făcut public, a început să plângă şi l-a implorat pe părintele Moise să-l şteargă. Încă îi era mult prea frică. Frica Siberiei, aici, în Basarabia, e vie, e ca o rană deschisă şi acum, la 20 de ani de la independenţă. Le este greu şi nu-i putem judeca. Mă întreb ce-am face noi acum, dacă ar fi să trecem prin ce-au trecut ei...“, explică pr. Viorel Cojocaru, membru fondator al Fundaţiei „Vasiliada“, fundaţie ce sprijină predarea religiei ortodoxe în şcolile din Republica Moldova.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!