Declinul şi dezintegrarea URSS (II)

Cătălin Turliuc, 24 August 2008

Pe parcursul anilor â80 ai secolului trecut, superputerile au încetat să mai fie privite ca aflate undeva deasupra tuturor celorlalte state şi să constituie o specie aparte. Acest lucru era un adevăr dureros şi evident pentru Uniunea Sovietică, care încetase să mai fie un rival pentru Statele Unite. Aceasta nu mai era capabilă să domine Europa Centrală sau de Est, se confrunta cu un acut declin economic şi era ameninţată cu dezintegrarea.

Transformările politice şi economice din URSS erau afectate de creşterea, simultan, a fenomenului de disidenţă, care în anumite locuri a degenerat în mişcări de separatism. Cea mai urgentă problemă a apărut în republicile baltice care au început să întrevadă redobândirea independenţei lor din perioada interbelică şi să o pretindă.

În Lituania, mişcarea reformistă Sajudis s-a înfiinţat în 1988 şi, asemeni unor mişcări similare din Cehoslovacia, Ungaria şi alte ţări, s-a transformat dintr-o mişcare populară în partid politic.

În 1990, au avut loc alegeri pentru Sovietul Suprem al Lituaniei. Candidaţii aprobaţi de Sajudis au obţinut majoritatea, care a proclamat imediat Lituania independentă, repetând astfel gestul făcut în 1918. Pentru Gorbaciov, acest gest reprezenta o provocare căreia trebuia să i se împotrivească din cauza repercusiunilor pe care le-ar fi putut avea nu numai în alte republici baltice, ci şi în tot restul URSS.

El era dispus să le acorde republicilor mai multă libertate într-un URSS destins, să le acorde dreptul constituţional de a se secesiona, dar nu era încă dispus să accepte o acţiune unilaterală care ar fi putut contribui la distrugerea Uniunii Sovietice, înainte ca el să aibă timp să îşi aplice reformele. În plus, republicile baltice reprezentau o parte dintr-un sistem general de apărare pe care nici Gorbaciov, nici şefii Armatei nu-şi puteau permite să-l demonteze în grabă.

Cele trei republici baltice şi-au proclamat independenţa în 1991

Gorbaciov a trimis trupe în Lituania şi a impus o blocadă economică ce i-a forţat pe noii lideri ai Lituaniei să-şi tempereze, dacă nu obiectivele, măcar programul, dar nu înainte de a-şi găsi aliaţi în inima Uniunii Sovietice, chiar la Moscova, unde principalul oponent rus al lui Gorbaciov, Boris Elţîn, obţinuse controlul asupra vastei Republici Ruse (RSFSR)!

Toate cele trei republici baltice şi-au proclamat în 1991 independenţa, dar bucuria le-a fost temperată de greutăţile materiale cauzate de faptul că legăturile economice cu URSS şi tarifele vamale preferenţiale fuseseră întrerupte, inflaţia creştea, iar producţia industrială şi cea agricolă scăzuseră. În Lituania, de exemplu, în decurs de trei ani se înjumătăţiseră. Nici una dintre aceste republici nu s-a alăturat Comunităţii Statelor Independente (CSI) creată la iniţiativa Ucrainei şi a Belarusului. Toate au ieşit din sfera de influenţă a rublei în 1992.

În anii care au urmat, aceste state au dus-o mai bine decât alte zone din URSS, reuşind să facă faţă inflaţiei galopante, dar Lituania a revenit la o guvernare de stânga, în 1992, şi Estonia, în 1995. Letonia, în schimb, s-a surprins pe sine şi pe ceilalţi, lipsindu-i foarte puţin în 1995 pentru a acorda câştig de cauză unui partid de extremă dreapta condus de un imigrant din Germania care nu vorbea letonă. Deşi, în general, au fost tratate asemănător, două dintre cele trei republici baltice - Estonia şi Letonia - au avut legături istorice şi de altă natură în special cu Finlanda, Suedia şi Germania, în timp ce Lituania, cea mai mare dintre cele trei, a avut relaţii mult mai strânse cu Polonia şi Rusia.

Ucraina, fiind, după Rusia, cea mai mare, cea mai populată şi cea mai productivă dintre republicile sovietice, ocupând o poziţie strategică între Rusia şi Marea Neagră, populată de 100 de grupuri etnice, dintre care, în afară de ucraineni, cele mai numeroase erau cel al velico-ruşilor (100 de milioane) şi cel al polonezilor, s-a proclamat în 1990 stat independent şi zonă liberă de arme nucleare, gest confirmat apoi prin referendum. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Ucraina a constituit un permanent focar de revoltă împotriva presiunilor centralizatoare ale Rusiei ţariste; în perioada 1917-1920 şi-a menţinut cu greu o independenţă destul de precară, fiind invadată apoi de o Polonie reînviată (care a ocupat Kievul), înainte de a fi inclusă în Uniunea Sovietică. Partea apuseană a republicii de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost integrată URSS abia în 1949.

Situaţia Ucrainei

Mişcarea Populară a Ucrainei (Rufa), formaţiune politică reînfiinţată în 1989, la alegerile pentru Sovietul Suprem al Ucrainei desfăşurate în 1989 a câştigat 100 de mandate, după care liderii comunişti, inclusiv Leonid Kravciuk, s-au transformat din comunişti în naţionalişti şi au obţinut suficient sprijin din partea naţionaliştilor pentru ca, în 1991, Kravciuk să devină preşedintele noului stat.

Politica generală a lui Kravciuk a urmărit proclamarea independenţei Ucrainei faţă de Rusia. Principalele lui preocupări, care erau legate între ele, erau flota sovietică de pe Marea Neagră şi Crimeea. El a fost unul dintre iniţiatorii CSI.

Pentru Gorbaciov, CSI reprezenta un mijloc de a salva o cât de mică uniune de pe urma dezintegrării sovietice. Pentru Kravciuk, CSI era o modalitate de a diminua şi de a înlătura treptat interdependenţa fostelor republici sovietice. Deşi în 1992, Kravciuk a fost de acord cu mutarea în Rusia a armelor nucleare tactice de distrugere, el a susţinut că flota de pe Marea Neagră, însumând aproximativ 300 de vase uzate şi o mică parte din forţele navale sovietice, nu reprezintă o forţă strategică şi deci nu trebuie să fie atribuită Rusiei, deşi era dispus să o împartă cu aceasta. Problema a fost agravată de faptul că bazele flotei se aflau în Crimeea, care în 1992 îşi proclamase independenţa atât faţă de Rusia, cât şi faţă de Ucraina, dar a renunţat la această pretenţie în schimbul acordării unor puteri substanţiale de către Kiev, în calitate de republică autonomă în cadrul Ucrainei.

Rusia şi Ucraina au încheiat şi au anulat o serie de acorduri privind flota şi folosirea bazei navale de la Sevastopol; existau mai multe variante: să aibă în comun controlul asupra flotei, să o împartă în mod egal sau să o transfere integral Rusiei contra unei sume de bani. După ce a reuşit s-o scoată la capăt cu lipsa cumplită de lichidităţi, Ucraina a aderat în 1993 la tratatul ruso-american START 1 din 1991, pregătindu-se totodată să predea Rusiei jumătate din arsenalul său nuclear pentru a fi distrus, pentru ca mai târziu să se angajeze că până în 1999 va preda întregul său arsenal nuclear. Ucraina a obţinut din partea Rusiei promisiunea că i se va livra combustibil lichid (benzină, petrol) la preţuri scăzute şi garanţii vizând integritatea sa teritorială de la Rusia, Statele Unite şi Franţa.

Crimeea - republică autonomă în cadrul Ucrainei

Crimeea, anexată de Rusia ţaristă în 1783, avea o populaţie în mare măsură de origine tătară care a fost deportată în masă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind acuzată de colaboraţionism cu germanii. După război, aceste acuzaţii au fost retrase şi celor deportaţi li s-a permis să se întoarcă, dar mulţi au preferat să trăiască în exil, departe de pământurile natale.

În 1954, Crimeea a trecut din componenţa RSFSR în componenţa Republicii Sovietice Ucraina, dar nici atunci şi nici după această schimbare tătarii nu şi-au redobândit autonomia din perioada antebelică. Odată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice, Crimeea a devenit o republică autonomă în cadrul Ucrainei. Alegerile prezidenţiale din 1994, aprobate de Guvernul de la Kiev, în speranţa unei victorii a candidatului susţinut de acesta, au fost câştigate de Iuri Meşcov, care a promovat ideea revenirii la Rusia. Succesul acestuia a pus în încurcătură Moscova care, printr-un tratat tripartit cu Statele Unite şi Ucraina, garanta simultan integritatea teritorială a celei din urmă în schimbul cedării întregului arsenal nuclear. Dar Meşcov s-a dovedit a fi în egală măsură incompetent şi incomod, iar Ucraina l-a îndepărtat din funcţie şi apoi a desfiinţat această funcţie, fără a provoca vreun protest din partea Moscovei.

Alegerile din Crimeea au fost urmate de alegeri chiar în Ucraina, unde o întreagă pleiadă de partide şi candidaţi, care nu aparţineau nici unui partid, au evidenţiat deosebirile dintre ucraineni şi ruşi, precum şi dificultăţile cu care se confruntă ucrainenii în încercarea lor de a-şi afirma propria identitate naţională distinctă, fără a ceda Rusiei jumătatea de răsărit a Statului şi întreaga Crimee. În alegerile prezidenţiale ce au urmat, Kravciuk a pierdut în favoarea lui Leonid Kucima, care era în mod limpede alesul părţii de răsărit a Statului, un susţinător al noilor relaţii strânse cu Rusia şi beneficiarul nemulţumirii generale în privinţa economiei.

Formarea Belarusului şi a Republicii Moldova

Nord-vestul Ucrainei, R.S.S. Bielorusă din cadrul URSS, a devenit statal Belarus, având o populaţie alcătuită în mod special din ruşi şi câteva comunităţi de polonezi. Independenţa Belarus reprezenta o ameninţare nu atât din pricina divizării lor etnice, ci, mai degrabă, din cauza faptului că această republică a fost o creaţie artificială a regimului sovietic. În cadrul unui referendum organizat în 1995, populaţia a votat în mod uimitor pentru ceva ce semăna foarte mult cu o reunire cu Rusia: preşedintele Aleksandr Lukaşenko a susţinut ideea unităţii slave. Partea vestică a Ucrainei, R.S.S. Moldovenească devine statul independent Moldova, având o populaţie mixtă, alcătuită din români, ucraineni, ruşi şi turci găgăuzi.

Românii din Moldova au fost descurajaţi să se unească cu România după 1989 de extrem de neplăcuta moştenire lăsată de Ceauşescu, precum şi de nivelul scăzut de viaţă din această ţară. La alegerile din 1991, ei şi-au declarat independenţa. Ruşii au proclamat o Republică nistreană separată, dar nu au obţinut recunoaşterea ei.

Toate cele trei republici caucaziene au devenit independente în 1991-1992. Georgia, un labirint etnic şi religios care şi-a pierdut independenţa atunci când ultimul său rege a încredinţat-o ţarului Rusiei în 1880, a fost guvernată de proconsuli ruşi până în 1917, când şi-a redobândit independenţa cu un oarecare ajutor din partea trupelor britanice. Câţiva ani mai târziu, a fost inclusă în Uniunea Sovietică. Şi-a proclamat din nou independenţa în 1989. Revolta din 1972 (care l-a adus la putere pe Eduard Şevarnadze) a fost o anticipare a demonstraţiilor antiruseşti de la sfârşitul anilor ’30, suprimate cu multă, deloc necesară, brutalitate.

Minorităţile din Georgia recurg la forţa armelor pentru independenţă

Aceste incidente au dat naştere unor speculaţii potrivit cărora ofiţerii din armată, ostili lui Gorbaciov, au provocat intenţionat această situaţie incendiară într-un moment în care Gorbaciov nu era în ţară. În 1992, preşedintele Zviad Gamsahurdia, un înfocat naţionalist, a anulat puterile autonome şi privilegiile de care se bucurau diversele minorităţi din Georgia. Cele mai importante minorităţi erau abhazii, turcii şi creştinii din nord-vestul ţării. Pentru a-şi dobândi independenţa, aceştia au recurs la forţa armelor. Gamsahurdia a fost silit să plece, iar apoi Şevarnadze a fost invitat să revină de la Moscova şi a devenit preşedinte (în 1995 avea să fie reales). El a aderat cu părere de rău la CSI pentru a obţine ajutorul ruşilor, le-a acordat acestora permisiunea de a păstra trupe în Georgia pentru a-l ajuta să-şi antreneze armata; pentru Rusia porturile Georgiei de la Marea Neagră, precum şi căile de transport caucaziene nu erau deloc lipsite de interes. În 1994, Gamsahurdia s-a sinucis, iar Abhazia şi-a proclamat independenţa faţă de Georgia.

În vecinătate, se află Armenia, cu o populaţie preponderent creştină, şi Azerbaidjan, cu populaţie de origine musulmană şi turcă, luptând între cele două momente antedatate în care şi-au obţinut independenţa. Esenţa conflictului dintre ele o constituia regiunea Nagorno-Karabah, creată în 1921 ca regiune a Azerbaidjanului, dar în care armenii erau mai numeroşi decât azerii, raportul fiind de doi la unu. Au biruit, pe rând, întâi armenii, apoi azerii şi apoi din nou armenii. Şi unii şi alţii considerau că întreaga vină pentru situaţia creată aparţine Moscovei. Când, în 1991, armenii au pus stăpânire pe regiunile azere şi i-au pus pe fugă pe azeri, aceştia au cerut ajutor Turciei, cu populaţie de aceeaşi religie şi înrudită.

În Asia, la începutul anului 1986, s-a făcut simţită o puternică nemulţumire materializată prin manifestaţii în Uzbekistan, republică renumită prin fenomenul de corupţie foarte răspândit. În perioada în care la conducerea sa se afla ginerele lui Brejnev, Iuri Ciubanov, în 1990, cele cinci republici asiatice ale URSS şi-au proclamat independenţa, deşi nu toţi dintre cele 50 de milioane de locuitori ai lor - mai ales cei din Kazahstan - erau încântaţi de această alternativă.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!