Memoria Bisericii
Departamentul Cultelor şi Biserica - „o relaţie infidelă“

Departamentul Cultelor şi Biserica - „o relaţie infidelă“

Adrian Nicolae Petcu, 28 Februarie 2013

Încă din Constituţia instituită în 1948 de către regimul comunist era invocată libertatea religioasă. Era o exprimare obişnuită în normativul laic, dar în spatele căreia se ascundeau multe impedimente la adresa Bisericii. Practic, una se invoca şi alta se făcea. Bisericii i se cerea fidelitate faţă de regim, dar, în acelaşi timp, i se luau tot mai multe drepturi. În spiritul noii constituţii şi al legislaţiei instituite mai ales în august 1948, Bisericii i s-a impus un cadru normativ nou, aprobat abia în 1949, după mai multe condiţionări care au condus inevitabil la restricţionarea activităţii misionare bisericeşti într-un spaţiu restrâns, tot mai marginalizat de cel public. Bisericii i s-a impus să-şi desfăşoare activitatea între zidurile mănăstirilor şi în curţile parohiilor. Dar şi aici ochiul vigilent al partidului unic îşi făcea simţită prezenţa. Şi parcă nu era îndeajuns pentru un regim care îşi propusese ridicarea terorii la rang de instituţie. Partidul şi-a dorit, după modelul sovietic, să cunoască îndeaproape activitatea Bisericii, chiar în interiorul spiritualului, constituind o instituţie care se pretindea moştenitor al vechiului Minister al Cultelor. Ce era nou? În cadrul acestui minister partidul a cerut înfiinţarea unui corp de inspectori care să fie prezenţi în permanenţă pe lângă episcopi şi preoţi, deci în teritoriu. Un al doilea lucru care s-a schimbat a fost interpretarea conceptului de „supraveghere şi control“, iniţiat încă din vremea lui Cuza, după principiul: dacă statul bugetează Biserica, atunci trebuie să o şi controleze. Numai că în regimul comunist, acest concept a cunoscut o evoluţie. Împuternicitul de culte avea puterea de a se exprima aproape în orice problemă pe care un episcop sau un preot o ridica: de la o simplă aprobare de reparare sau restaurare de biserică la orice întrunire preoţească prevăzută de statutul Bisericii; la controlul cheltuielilor din aparatul bisericesc, inclusiv donaţiile credincioşilor; organizarea de pelerinaje; săvârşirea de sfinţiri şi orice alte slujbe care i-ar fi putut atrage pe credincioşi sau, după limbajul epocii, „ar fi sustras pe cetăţeni de la muncile câmpului“. La orice întrunire preoţească împuternicitul de culte era prezent, alcătuia ordinea de zi, avea drept de veto şi refera superiorilor de la Bucureşti, pentru măsuri. Împreună cu reprezentantul partidului de la nivel local, împuternicitul se exprima la numirea preoţilor în posturile parohiale şi asupra desfiinţării unităţilor de cult. La nivelul ierarhiei activitatea era supervizată de directorul Relaţii Culte din  Departamentul Cultelor, de preşedinte şi vicepreşedintele acestei temute instituţii. Nu întâmplător această instituţie era denumită „Securitatea preoţilor“. În mediul monahal supravegherea era asigurată de către împuterniciţii de culte care adeseori mergeau în mănăstiri, interzicând şi făcând presiuni pentru anumite manifestări cultice. Aceştia au avut un rol proeminent în aplicarea măsurilor de limitare a personalului monahal la sfârşitul anilor â50. Ei au fost cei care, atât înainte de instituirea Decretului 410, cât şi după, mergeau în mănăstiri, unde desfiinţau atelierele meşteşugăreşti şi cereau stareţilor şi stareţele să-i oblige pe călugări şi călugăriţe să părăsească aşezământul. Aşa multe mănăstiri au fost închise ca lăcaşuri de rugăciune, funcţionând însă ca muzee. De asemenea, ghidurile turistice şi ghizii erau verificaţi de către Departament, astfel încât aspectul religios să nu fie exagerat în detrimentul celui cultural. După 1960, aceiaşi funcţionari supravegheau mănăstirile ca personalul monahal să rămână în limitele Decretului 410.

Un alt palier urmărit îndeaproape de cei de la departament a fost învăţământul teologic. Acesta fusese reformat după 1948 în spaţiul eminamente bisericesc, ca un deziderat mai vechi al Bisericii. Numai că acest proces de învăţământ începuse să ia amploare, aspect care ameninţa construcţia socialismului. Atunci Ministerul Cultelor a iniţiat reformarea cadrului normativ pentru funcţionarea învăţământului teologic. După 1955, învăţământul teologic era sub controlul departamentului, ceea ce presupunea că această instituţie a statului se exprima în: alcătuirea programelor şcolare, conţinutul cursurilor, fixarea numărului de locuri la admitere (seminar, institut, magisteriu), stabilirea orarului la cursuri, încadrarea profesorilor sau organizarea de conferinţe şi de excursii cu studenţii. În ultimii ani ai regimului comunist, acest control al departamentului devenise obsedant, aproape orice aprobare trebuind să primească avizul organelor de stat, adică ale Ministerului de Interne-Securitatea. Departamentul Cultelor devenise instituţia care practic dicta Bisericii. Dar Biserica rezista prin ceea ce nu i se putea lua: rugăciunea continuă şi ataşamentul faţă de credincioşi.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!