Editorial
Despre credinţă şi necredinţă

Despre credinţă şi necredinţă

Constantin Stoica, 23 Aprilie 2014

În a doua duminică după Sfintele Paşti, Sfinţii Părinţi au rânduit să medităm la credinţa sau necredinţa Sfântului Apostol Toma, care în cele din urmă a dat mărturie peste veacuri despre Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Cazul Sfântului Apostol Toma ne oferă prilejul de a reflecta la exemplele de credinţă şi de necredinţă din jurul nostru.

Exemplele de necredinţă sau înţelegere greşită a credinţei, dacă sunt lămurite şi înţelese, ne pot ajuta mult la receptarea şi manifestarea autentică a credinţei noastre. De pildă, în lumea de astăzi constatăm cazuri de semeni, creştini doar cu numele, care sunt în căutare permanentă sau aşteaptă să fie martori ai unei minuni palpabile. Până nu voi fi convins de un miracol, par a-şi spune, care să mă determine să cred, voi rămâne într-o stare de aşteptare şi căutare a lui Dumnezeu. În astfel de cazuri, credinţa se manifestă formal şi sporadic, de cele mai multe ori la marile sărbători creştine, doar în virtutea unei tradiţii.

Tot ca o formă a necredinţei se remarcă predilecţia unora pentru aşa-zise minuni şi practici fără nici o legătură cu adevărata credinţă, învăţătură şi rânduială liturgică a Bisericii. De multe ori, aceste practici sunt însuşite şi îndeplinite mimetic la sfatul unor binevoitori sau descoperite în mediul online şi considerate în aceeaşi categorie cu horoscopul, ghicitul, magia, superstiţia şi alte practici oculte. În concepţia unor astfel de persoane, credinţa şi învăţătura Bisericii se reduc la un cumul de practici confuze care sunt îndeplinite în mod mecanic şi cu perseverenţă pentru rezolvarea unor probleme personale sau îndeplinirea unor dorinţe absurde. De aceea, slujitorii Sfintelor Altare, în calitate de părinţi duhovniceşti ai comunităţilor de credincioşi pe care le păstoresc, au responsabilitatea pastorală de a îndrepta cu tact acele atitudini şi practici neconforme cu adevărata credinţă şi rânduiala corectă a Bisericii.

Este de la sine înţeles că adevărata credinţă nu are nici o legătură cu astfel de atitudini şi practici eronate. Credinţa adevărată este unită indisolubil cu Sfântul Potir. Cea mai mare minune are loc la fiecare Sfântă Liturghie, când Cinstitele Daruri (pâinea şi vinul pregătite de preot la Proscomidiar) se transformă prin invocarea Duhului Sfânt în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Aceasta este cea mai mare Taină a Bisericii, care dă semnificaţie şi însufleţeşte credinţa noastră atunci când suntem întru totul conştienţi că prin Sfânta Împărtăşanie, fiinţa noastră se uneşte în mod real cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Apoi, ca o continuare firească, adevărata credinţă se dovedeşte atunci când conştientizăm valoarea şi puterea rugăciunii, lucrarea harului lui Dumnezeu în noi prin Sfintele Taine şi folosul pe calea mântuirii al celorlalte mijloace duhovniceşti recomandate de Biserică nouă tuturor.

În concluzie, adevărata credinţă se manifestă atunci când persoana noastră radiază de bucuria credinţei trăite şi manifestate frumos şi creator în plan personal şi comunitar după modelul sfinţilor în duhul Bisericii.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!