Analiză
Despre îndoială şi credinţă

Despre îndoială şi credinţă

Ştiinţa modernă propune demersul îndoielii sistematice. Este o premisă pentru câştigul în precizie în ceea ce priveşte rezultatul investigaţiilor sale. Ne întrebăm atunci dacă îndoiala, opusă în mod antinomic credinţei, structurează demersul ştiinţific, în ce măsură mai poate avea loc credinţa în interiorul demersului ştiinţific?

Pe de altă parte, în măsura în care viaţa eclesială este o manifestare prin excelenţă a credinţei, în ce măsură îndoiala îşi găseşte loc în interiorul manifestării teologice?

Teologia şi ştiinţa reprezintă demersuri de cunoaştere distincte. Între cele două există însă şi similarităţi, în pofida distincţiei calitative. Atât teologia ca viaţă în Hristos, cât şi ştiinţa ca relaţionare in­telectuală cu lumea fenomenologică prin exerciţiul raţiunii analitice, care se face interpretul instrumentelor de investigare, configurează un mediu de cerce­tare în vederea cunoaşterii. Există însă, bineînţeles, o dife­renţă fundamentală între „laboratorul eclesial“, liturgic, şi cel ştiinţific. Cercetătorii întru cele ale Duhului lui Dumnezeu procedează diferit de cei întru cele ale materiei. În „laboratorul eclesial“, propriu vieţii Bisericii, se experiază prin lucrarea harului dumnezeiesc viaţa cea întru Dumnezeu. De cealaltă parte, natura înconjurătoare se des­chide privirii scrutătoare a omului, răspunzând conform paradigmei întrebărilor pe care omul i le adresează. Este lim­pede că în primul caz avem un rendez-vous cu Cineva (Dum­nezeu manifest ca Prezenţă personală), în timp ce prin al doilea cunoaştem ceva (natură, lume, cosmos).

Fiind profund experimentale, atât viaţa teologică, cât şi cerce­tarea ştiinţelor se conduc în virtutea unui crez asumat personal şi au de-a face pe drumul lor cu manifestarea îndoielii. Evident, credinţă nu înseamnă neapărat acelaşi lucru în interiorul celor două demersuri. În ceea ce pri­veş­te ştiinţele, există o primă şi fun­damentală credinţă (încre­de­re) în caracterul raţional şi inteli­­gibil al lumii. Inteligi­bi­litatea se exprimă prin capacita­tea omului de a înţelege raţiuni­le lumii în care trăieşte şi pe care nu le-ar investiga dacă nu le-ar crede, chiar înaintea des­co­pe­ririi lor, permeabile exerciţiului gândirii sale. Charles Townes, laureat al Premiului Nobel, a­firmă în acest sens: „Omul de ştiin­ţă are nevoie de credinţă a­tunci când se pune pe lucru, şi de o credinţă încă şi mai mare pentru a duce la bun sfâr­şit mun­­cile cele mai dificile. De ce? Pentru că trebuie să se anga­jeze perso­nal în a crede că există o or­dine în univers şi că spiritul uman, şi în fapt propriul său spi­rit, e capabil să înţeleagă aceas­tă ordine. Fără această cre­­dinţă nu ar fi existat nici un in­­teres să în­cerci să înţelegi o lume presupus dezordonată şi incom­pre­hen­­sibilă. O astfel de lu­­me ne-ar fi dus la epoca supe­r­s­tiţiilor, când omul gândea că forţe capricioase manipulează universul său“ (Char­les Townes, La convergence entre la Science et la Re­ligion, în vol. Science et quęte de sens (sous la direction de Jean Sta­une), ed. Presses de la Re­naissance, Paris, 2005, p. 160).

Distincţie nu înseamnă incompatibilitate

Charles Townes remarcă deopotrivă un alt aspect al cre­dinţei manifeste în demersul ştiinţific: există o realitate unică şi obiectivă care se manifestă printr-o ordine accesibilă în­ţe­legerii tuturor. El aminteşte în acest sens butada lui Einstein, gravată în holul Universităţii din Princeton: „Dumnezeu este subtil, însă nu maliţios“. Omul de ştiinţă exercită încrederea în capacitatea raţiunii umane de a penetra prin înţelegere structura lumii în toată profunzimea şi complexitatea ei de manifestare. Este o încredere care în viziunea lui Einstein acoperă ceea ce, în cheie de lectură strict ştiinţifică, nu va fi înţeles niciodată (Albert Einstein, Cum văd eu lumea. Teoria relativităţii pe înţe­lesul tuturor, Ed. Huma­nitas, Bucureşti, 1996, pp. 100-101). O altă formă de credinţă pare a se manifesta la oamenii de ştiinţă prin intermediul paradigmei în interiorul căreia îşi dezvoltă căutările. Inserarea lor într-o anume viziune asupra lumii scapă demersului strict ştiinţific. Ea intră în orizontul mai larg al unei structuri dobândite prin educaţie şi prin cultură şi se exprimă printr-un anume mod de aşteptare în privinţa răspunsurilor pe care le pot obţine. Deopotrivă, această vizi­u­ne face manifestă, în planul strict al competenţei ştiinţifice, încrederea omului de ştiinţă în veridicitatea lucrărilor predecesorilor sau colegilor săi, lucrări care se configurează ca formă de cultură, fie ea şi de tip ştiinţific, prin care cercetătorul îşi ba­zează propriul demers.

Credinţa nu aparţine deci numai spaţiului teologiei, ci şi celui al ştiinţei, cu menţiunea distincţiei între credinţa în Dum­nezeu, experienţă de participare la realitatea harului dumneze­iesc, şi credinţa manifestată sub formă de încredere în raţionalitatea lumii, în competenţe, prejudecăţi sau intuiţii, şi pe care o observăm în contextul in­ves­tigării ştiinţifice actuale. Distincţie nu înseamnă însă (în mod necesar) incompatibilitate, o afirmă în sens larg toată pro­blematica dialogului teologie-ştiinţă contemporan. În timp ce îi este natural teologului să creadă în Cel care îl cheamă către El, omul de ştiinţă crede în raţionalitatea care i se poate dezvălui prin intermediul exer­ci­ţiului raţiunii şi fără de care nu ar exista ştiinţă. Dacă însă omul de ştiinţă alege deseori a se opri aici, omul credinţei vede în lectura acestei raţionalităţi a lumii, precum şi în existenţa conştiinţei umane în univers ca lector al raţionalităţii, acea urmă raţională a dumnezeiescului Creator care a dorit să se lase întâlnit (şi) prin intermediul lucrului mâinilor sale.

Răspunsul ştiinţei la îndoială

Teologia şi ştiinţa ne apar a fi două moduri distincte, întărite de exerciţiul unei credinţe, cu competenţe specifice în planul cunoaşterii, prin care omul îşi poate întâmpina propriile în­doieli. Realist vorbind, cine nu se întâlneşte în decursul vieţii sale, repetat, cu problematica îndoielii? Unii văd în exerciţiul ştiinţei calea prin excelenţă care face trecerea de la îndoială la certitudine (A. Migdal, De la în­doială la certitudine, Ed. Po­li­tică, Bucureşti, 1989). În sens larg, ne îndoim pentru că nu sun­tem siguri de înţelegerea noastră, de drumul pe care trebuie să apucăm, de explicaţiile care ni se dau. Îndoiala, cu toată cri­­za pe care o manifestăm, ne a­ju­tă însă să avansăm, să stă­ru­im, să căutăm. Răspunsul ştiin­ţei la îndoială pare a fi acel tip de certitudine manifest într-un registru al obiectivităţii obţi­nute cu preţul simplificării pri­virii pe care o adresăm realităţii, în timp ce răspunsul teologiei se plasează mai curând în aria subiectivă a interiorităţii noastre, manifest printr-o încre­din­ţare lăuntrică nedespărţită de demersul credinţei. Îndoială şi credinţă versus îndoială şi certitudine?

Pe drumul Bisericii, pe drumul credinţei, nu auzim vor­bindu-se oare de Toma „necre­din­­ciosul“ sau de Petru „puţin-cre­dinciosul“? Personal, aş să­ruta mâinile aceluia care au atins rănile lui Hristos. Ne-a venit atâta folos în a înţelege cum aşteaptă Domnul să ne a­tin­­gem de El cu mâinile ne­şo­văiel­nice ale credinţei care vine prin mărturia Bisericii (ce era comunitatea Apostolilor mărtu­ri­sind lui Toma, dacă nu Bi­serica primară?). Iar când auzim pe Hristos reproşându-i lui Petru care se apropia de El călcând pe apele învolburate: „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“, ne minunăm: „puţin credincios“ poate fi oare un astfel de atlet al lui Hristos care sfidează legile gravitaţiei cu puterea lui Dum­nezeu din dorul de a se apropia de El?

Acestea nu sunt însă re­proşuri, în virtutea unei lipse de răbdare din partea lui Dum­nezeu pentru oameni, ci iconomia lui Dumnezeu manifestă, ocrotitoare, dându-ne repere fundamentale pentru vieţile noastre. Drumul teologic al creşterii duhovniceşti este cel al descoperirii propriului păcat. „Prin cea dureroasă pocăinţă se pogoară harul Sfântului Duh peste om, ducându-l în sfera Vieţii dumnezeieşti. [...] În sta­rea unui astfel de har, omul cu toată fiinţa sa trăieşte realităţile lumii dumnezeieşti şi le contemplă ca pe nişte lucruri vă­di­te“ (Arhimandritul Sofronie, Naş­­­terea întru împărăţia cea ne­clătită, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, pp. 263-264). În­doiala din demersul credinţei o rezolvă deci harul dumneze­iesc care ne poartă către „vă­dit“-ul Tainei. Iar şovăielile perso­nale se rezolvă întru tră­irea dimensiunii comunitare, în­trucât „aflaţi în drum spre iubire, fiii şi membrii Bisericii lu­aţi izolat pot şovăi, pot cădea şi chiar comite încălcări grave, dar, în adâncul ei, Biserica cu­noaş­te prin Duhul Sfânt a­de­vă­ra­ta iubire a lui Hristos“ (Viaţa şi învăţătura sta­reţului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său Sofronie, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p.p. 93-94). Trebuie însă efort duhovnicesc pentru că „nici o şcoală, fie ea şcoală de teologie, nici o carte, nici măcar Sfânta Scriptură, nu sunt de ajuns, fără o extremă în­cordare a întregii noastre fiinţe în ru­găciunea curată, pentru a-l duce pe om la certitudinea lăuntrică că a fost auzit de Dum­nezeu şi primit în Veşnicia Lui“ (ibidem, pp. 121-122). Ca şi în ştiinţă, drumul este de la îndoială la certitudine. Certi­tu­dinea vine însă aici din îm­păr­tăşirea din prezenţa lui Dum­ne­zeu.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!