Theologica
Despre îngeri în Scriptură

Despre îngeri în Scriptură

Cuvântul „înger” este moștenit din latinescul angelus, care, la rându-i, este un împrumut din grecescul anghelos, „sol”, „trimis”, „vestitor”; în traducerea Bibliei, acesta îi corespunde ebraicului mal’akh, cu același sens.

Se observă că este un nume care arată rolul, funcția, nu esența. De altfel, definiția cea mai exactă o găsim deja în Biblie; îngerii sunt „duhuri slujitoare, trimise în slujba celor care ur­mează să moște­nească mântuirea” (Evrei 1, 14).

În Vechiul Testament, existența lor e certă, dar ei apar ca o lume tainică, amănuntele date despre ei fiind mai degrabă într-o vorbire simbolică. La toți vecinii vechiului Israel se găsesc credințe despre existența unor ființe intermediare între divinitate și oameni, descrise sau reprezentate în fel și chip. Era firesc ca vechii evrei să împrumute ceva de acolo, dar important este tocmai modul în care le-au asumat, demitizându-le și încorporându-le în credința în Dumnezeul unic. Tocmai pentru a evita o alunecare spre divinizarea lor, Biblia evită în general să vorbească despre trăsături personale ale acestor ființe, să le descrie înfățișarea și, până târziu, să le dea nume. Dar îngerii apar pe tot parcursul textului biblic. Voi da numai câte un exemplu dintre cele multe.

Uneori, arătarea și acțiunea unui înger, numit în mod specific „îngerul Domnului”, se referă de fapt la Dumnezeu, după cum arată contextul: o anghelofanie este de fapt o teofanie: există o tensiune greu de depășit între convingerea că Dumnezeu este duh, fără formă și chip, nevăzut, necuprins cu mintea, Cel ce locuiește în lumina cea neapropiată și totodată afirmarea faptului că Dumnezeu s-a arătat, a vorbit etc... E strădania autorului inspirat de a vorbi inteligibil despre tainele lui Dumnezeu, cele dincolo de cuvânt... Imaginea e fluidă, exprimarea alunecând între „înger” și „Dumnezeu însuși”. De exemplu, în cunoscuta scenă a Rugului aprins (Exod 3) se spune întâi că lui Moise i s-a arătat „îngerul Domnului într-o pară de foc” (v. 2), dar apoi, când Moise se apropie, „Domnul a văzut că el făcea un ocol ca să vadă... și l-a strigat”; iar apoi El își descoperă Numele...

Îngerii mângâie și vindecă pe oameni

Rolul îngerilor în Vechiul Testament este de a-i sluji lui Dumnezeu și a îndeplini diverse misiuni date de El în folosul oamenilor.

Pentru aceste duhuri slujitoare, Biblia folosește și alți termeni: „sfinți” (Iov 5, 1), „slujitori” (Iov 4, 18), „fii ai lui Dumnezeu” (Ps. 28/29, 1), „heruvimi”, „serafimi”: toți aceștia vor fi asimilați, în timp, cu îngerii. Ei constituie „oștirea lui Dumnezeu” (Exod 7, 4), „a cerurilor” (3 Rg. 22, 19), care Îi preamărește slava și Îi împlinește poruncile: „Binecuvântaţi-L pe Domnul, voi, îngerii Lui, viteji puternici, care-I împliniţi cuvântul ascultând de glasul poruncilor Lui” (Ps. 103, 20). De aici principalul sens al expresiei „Domnul Dumnezeul Savaot (ebr. Țebhaoth)”.
Ei fac legătura între cer și pământ, mai bine zis între Dumnezeu și oameni: Iacob vede în vis o scară ce era sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea (Gen. 28, 12).

În istorisirea despre începuturi apar heruvimii: în urma păcatului primilor oameni, Dumnezeu așază la intrarea în Eden „heruvimii și flacăra sabiei rotitoare ca să păzească drumul către pomul vieții” (Gen. 3, 24). În alte locuri se spune că Dumnezeu „șade pe heruvimi” (Ps. 79, 2), aceștia îi poartă tronul (Ez. 10, 1). În locașul sfânt - cortul, apoi templul -, deasupra chivotului, peste „acoperământul împăcării”, se aflau două chipuri de heruvimi, acoperind cu aripile lor chivotul: de acolo Domnul îi vorbea lui Moise (Exod 25, 17-22). Este imaginea sculptată, simbol vizibil al tronului divin, al heruvimilor care îl poartă pe Domnul.

Serafimii ca duhuri slujitoare apar în vedenia inaugurală din Cartea lui Isaia: profetul îl vede pe Domnul șezând pe un tron măreț și „serafimi stăteau deasupra lui, având fiecare şase aripi: cu două își acopereau fața, cu două își acopereau picioarele și cu două zburau. Ei strigau unul către altul zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot! Plin e tot pământul de mărirea Lui!” (6, 3). Iar când profetul se cutremură în fața Slavei, unul dintre serafimi zboară spre el „având în mână un cărbune aprins pe care îl luase cu cleştele de pe altar”; îi atinge buzele și-i spune: „Iată, acesta s-a atins de buzele tale şi se va şterge fărădelegea ta şi păcatul tău va fi curăţit” (6, 7).

Pe oameni, îngerii trimiși de Dumnezeu îi mângâie, îi îndrumă (Gen. 16, 7), îi vindecă (Tob. 3, 17), le tălmăcesc mesajele divine (Zah. 1, 9), îi eliberează (Daniel 3; 25, 28).

Către sfârșitul Vechiului Testament apar trei ființe cerești oarecum personalizate: au nume și au o misiune precisă, fiind numiți „căpetenii”: Gavriil, „viteazul lui Dumnezeu” (Daniel 8, 16), care îi explică lui Daniel cuvintele Scripturii; Mihail, „Cine e ca Dumnezeu?” (Daniel 10, 13), îngerul poporului lui Israel, biruitor în bătălia finală; dar apar și îngerul grecilor, și cel al perșilor; deci fiecare popor și-ar avea „căpeteniile” angelice. Iar în cartea Tobit apare Rafail, „Dumnezeu vindecă”.

O anghelologie propriu-zisă se dezvoltă către sfârșitul Vechiului Testament și mai ales în iudaism, în perioada intertestamentară.

Alături de Iisus în Grădina Ghetsimani

În Noul Testament, pe lângă continuarea limbajului simbolic anterior, se observă structurarea unei ierahii cerești - se vorbește de arhangheli (1 Tesal. 4, 16) și se amintește de tronuri, domnii, în­cepătorii, puteri (Colos. 1, 16). Im­por­tantă este însă centrarea întregii anghelologii în jurul lui Iisus. Îngerii apar în viața Lui, mai ales la începutul ei. Gavriil ves­tește Mariei zămislirea lui Iisus (Lc. 1, 26), lui Zaharia, naș­te­rea lui Ioan (Lc. 1, 11), păstorilor naș­terea lui Iisus (Lc. 2, 9) și, ca în ve­denia lui Isaia, îi auzim cântând! Îngerii Îi slujesc după ispitire (Mt. 4, 11). Un înger Îl în­tă­rește în agonie (Lc. 22, 43). Tot în­gerii vestesc învierea (Mt. 28, 2; Lc. 24, 23; In. 20, 12). Le explică a­postolilor semnificația adu­că­toa­re de speranță a Înălțării (Fp. 1, 11).
Îi vedem apoi sprijinind începuturile vestirii: îi eliberează pe apostoli din închisoare (Fp. 5, 19).

Se consideră că sunt de față, nevăzuți, la celebrarea Liturghiei (1 Cor. 11, 10). Mihail conduce oștile îngerești în lupta cu „balaurul” (Ap. 12, 7), iar în Ziua de apoi, Domnul se va arăta „cu îngerii puterii Sale” (2 Tes. 1, 7).

Iisus Însuși vorbește despre îngeri ca despre ființe reale și le descrie acțiunea de ocrotire și mijlocire; ne învață să nu-i dis­prețuim pe „cei mici” pentru că „îngerii lor în ceruri privesc pururi fața Tatălui” (Mt. 18, 10); de aici, ideea că fiecare om își are îngerul păzitor.

Liturghiei cerești îi face ecou cea de pe pământ

Sunt multe locuri în care, într-un fel sau altul, apar în Scriptură îngerii: citind-o, îi descoperi, îi întâlnești. Sunt multe alte lucruri care s-ar putea spune aici.

Important e că suntem încon­jurați de aceste ființe spirituale menite să-I slujească lui Dumnezeu - Care le păstrează taina -, care au fost create prin Hristos și pentru El (Coloseni 1, 16), iar El îi face mesageri ai planului său de mântuire.

Mai ales când ne e greu, când ne simțim singuri, să ne amintim că fiecare din noi are un înger păzitor; avem alături un prieten care ne ajută, ne apără, ne duce la Dumnezeu.

Și mai mult: intrăm într-o biserică; auzim; cântăm chiar: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim…” Liturghiei cerești îi face ecou cea de pe pământ. Noi, aici, îi reprezentăm pe heruvimi, în acest mister dincolo de cuvânt. Trebuie să fim conștienți că suntem deci chemați să-I aducem lui Dumnezeu întreit sfântă cântare: nu doar în cuvânt, nu doar în cântec, ci cu toată viața noastră.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!