Educaţie
Despre meseria de părinte

Despre meseria de părinte

Deși meseria de părinte este cea mai importantă din câte avem în viață, foarte puțini sunt pregătiți pentru ea. Este paradoxul surprins de psihoterapeutul Stanley Shapiro, specializat în relațiile părinți-copii. Adesea credem, în mod eronat, că intuitiv vom ști cum să satisfacem nevoile fundamentale ale copiilor noștri, cum să gestionăm situațiile în care comportamentul lor contrazice așteptările noastre, cum să îi ajutăm să își descopere propriul drum spre fericire și împlinire de sine. Shapiro formulează patru principii general-valabile în educația copiilor.

Primul principiu expus de Stanley Shapiro este acela că părintele trebuie să facă efortul să înțeleagă motivația ascunsă din spatele comportamentului negativ al copilului său, scopul sau recompensa spre care țintește el. Cel de-al doilea principiu arată că părinții trebuie să lase copilul să suporte consecințele propriilor alegeri. Al treilea principiu formulează necesitatea ca părinții să își trateze copilul întotdeauna cu respect, indiferent cât de necuviincios se dovedește a fi comportamentul micuțului. Și, în fine, cel de-al patrulea principiu susține că părinții trebuie să încurajeze întotdeauna copilul pentru a-i întreține acestuia din urmă respectul de sine.

De obicei, copiii se comportă inadecvat fiindcă urmăresc unul din cele patru scopuri fundamentale: vor atenție nelimitată; vor să dețină puterea; doresc să se răzbune; pretind că sunt incompetenți.

Nevoia de atenție

În general, copiii manifestă nevoia de atenție continuă pentru că au fost neglijați sau, dimpotrivă, fiindcă li s-a acordat prea multă atenție. În această situație, părintele trebuie să se străduiască să îi acorde atenție, atunci când acesta se comportă firesc în acord cu standardele sociale, și să îl ignore pur și simplu când copilul le încalcă. Sentimentul puterii se exprimă în situații variate, atât într-un context în care el se simte important și ignoră sarcinile părinților, dar și într-altul în care își determină părinții să facă numai ce vrea el.

Părintele trebuie să învețe să transforme dorința copilului de a conduce într-o dorință de a coopera în interesul familiei. De aceea, copilul nu trebuie certat, ci adus în situația de a decide el să facă ceea ce îi cer părinții. „Pretinsa incom­pe­tență” provine din sentimentul copilului că persoana sa este lipsită de importanță. Acest sentiment se manifestă ca tendință de a evita să facă lucruri noi sau să învețe lucruri noi. Deviza sa este: „Lasă-mă în pace!” El dorește să pară incompetent. Părintele trebuie să își păstreze calmul, să dialogheze cu copilul pe un ton prietenos și să încerce continuu să îl încurajeze pentru a-i întreține respectul de sine. Shapiro oferă câteva sfaturi esențiale pentru îmbunătățirea relației părinte-copil, în diverse contexte.

Sfaturi pentru o bună relație părinte-copil

Copiii mici își manifestă independența, de exemplu tărăgănând îndeplinirea unor sarcini sau mișcându-se prea lent, arătându-ne că nu acceptă să fie presați. De obicei, ei nu o fac intenționat. Pur și simplu, copilul trăiește în prezent. Spre deosebire de adult, el nu posedă conceptul de viitor. A-i presa pe copii – „Hai odată! Întârziem!” – nu reprezintă o soluție. Cel mai bine este să ne luăm o marjă de timp sau să i se propună micuțului să fie așteptat afară. Astfel, el este responsabilizat și i se dovedește că va fi lăsat în urmă dacă nu se grăbește. O altă cale de rezolvare a problemei este a-l lăsa pe copil să suporte consecințele propriilor decizii: să fie pedepsit la școală dacă întârzie sau să piardă lecția de la cursul de înot, dacă nu au ieșit pe ușă la momentul potrivit.

Micul tiran

O altă situație neplăcută este aceea în care copilul devine un mic tiran cu părinții săi, adoptând atitudinea șefului incontestabil. Acest comportament ascunde faptul că micuțul se simte slab, neajutorat, dominat de atitudinea opresivă a celor mari. Este greșit să i se atragă atenția: „Îți cam place să faci pe șeful!” Este esențial să îl facem să se simtă important, nu dominându-i pe ceilalți, ci venindu-le în ajutor. Îi putem cere părerea atunci când se ivește o problemă în familie, îl putem solicita să preia o parte din sarcinile noastre. De pildă, îl rugăm să rezolve o problemă cu care se confruntă frații săi mai mici. Copilul cu tendințe tiranice trebuie învățat să își exprime sincer dorințele și să decidă el ceea ce ne-am dori noi să facă. De pildă, îi putem spune: „Eu vreau să mă plimb în parc. Ai vrea să vii și tu cu rolele?” Acest comportament dictatorial, deranjant pentru cei mari, poate ascunde câteva trăsături de caracter ce îi pot fi utile mai târziu: calități de lider, conștientizarea dorințelor, cu­noașterea mijloacelor necesare pentru realizarea scopurilor pe care și le-a propus.

Crizele de nervi

O altă sursă de stres în relația părinte-copil o constituie crizele de nervi. Cei mici adoptă acest tip de comportament mai ales în jurul vârstei de 3 ani, când încep să înțeleagă că în acest mod vor obține tot ce doresc. Cea mai ineficace strategie este ca maturul să răspundă printr-o criză de nervi la criza copilului. Părintele trebuie să își păstreze calmul, să nu cedeze sub nici o formă la presiunile celor mici. Cel mai simplu este să le cerem să părăsească încăperea, iar dacă refuză, să ieșim pe ușă noi. După ce se încheie criza, părinții ar trebui să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Trișarea

Situațiile în care copiii trișează sunt la fel de neplăcute: de la banalele jocuri până la copiatul la examenele școlare. Dacă nu este prins de cei mari, copilul trăiește sentimentul că este puternic și satisfacția că i-a păcălit, sentiment ce poate da dependență. Comportamentul necinstit poate ascunde o imagine scăzută de sine – copilul nu are suficientă încredere că va trece cu bine acel examen sau că ar putea să câștige, în mod corect, acel joc. Sau, în spatele fundalului, se poate ascunde dorința copilului de a fi primul în toate. În acest caz, părinții ar trebui să se întrebe dacă nu cumva le-am indus un spirit concu­ren­țial, de competiție permanentă cu semenii săi. Pentru a contracara înșelătoriile copiilor, adultul nu trebuie să recurgă la amenințări, ci să manifeste mai degrabă interes pentru motivele reale care l-au determinat să trișeze. Îi putem spune: „Am aflat că ai copiat. Ce s-a întâmplat?”. Îl putem ajuta să conștientizeze consecințele unui asemenea act, punându-i întrebări deschise: „Ce efecte crezi că poate avea copiatul?” Cel mai important este să îi ajutăm pe copii să se exprime deschis. În același timp, trebuie să ne analizăm pe noi înșine: nu cumva le impunem să fie pe primul loc, orice ar întreprinde ei? Le-am arătat că îi comparăm cu prietenii sau cunoscuții lor? Nu cumva nu le acordăm suficientă atenție? Oare încercăm să îi controlăm permanent? În general, nu e recomandabil ca părinții să își exteriorizeze bucuria pentru fiecare victorie repurtată de copil sau să își exprime dezamăgirea pentru orice eșec.

Obrăznicia

De multe ori copilul se arată a fi obraznic fiindcă adultul adoptă, la rândul său, un ton nepotrivit sau niște cuvinte inadecvate. Uneori îl cicălim pe copil („M-am săturat să-ți spun la nesfârșit că...”), alteori îl insultăm („Ce bleg ești!”) sau încercăm să îi supunem, cu orice chip, voința („Trebuie să faci așa fiindcă am spus eu!”). Nu de puține ori, copilul devine ­obraznic și pentru că l-am răsfățat prea mult. În multe situații, copiii se comportă ­obraznic în mod spontan. De aceea este indicat să îl aducem pe copil în situația de a reflecta la cuvintele pe care le-a rostit. Le putem spune, de pildă: „Nu îmi place să spui asta”. Sau: „Crezi că e frumos să vorbești așa?”

Spre deosebire de alte meserii, îndeletnicirea de părinte se învață de-a lungul întregii vieți și este deschisă la noi și noi provocări venite din partea societăților aflate într-o continuă și imprevizibilă schimbare.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!