Patristica
Despre preoţie la Teognost

Despre preoţie la Teognost

Dragoş Mihai Olteanu, 04 Februarie 2010

Teognost este un teolog format într-un oraş cu o reputaţie culturală remarcabilă: Constantinopolul. Caracterizat de părintele Stăniloae ca fiind un om cu „o gândire fină şi o frază nuanţată“, el a reuşit prin scrierile sale să integreze spiritualitatea sinaită în cercurile mai speculative şi mai dificile ale capitalei Imperiului Bizantin. Practic, Teognost a fost cel care a pregătit terenul pentru apariţia Sfântului Simeon Noul Teolog în secolul al XI-lea.

În Filocalia greacă sunt publicate 75 de capete sub numele Teognost. Nicodim Aghioritul, care a făcut o introducere la aceste capete, ne spune că ar putea fi Teognost Alexandrinul, despre care vorbeşte Fotie în capitolul 107 al Bibliotecii sale, sau altcineva. Însă părintele Stăniloae remarcă faptul că acest Teognost a fost un origenist care Îl considera pe Fiul creatură a Tatălui şi care a trăit mai înainte de Sfântul Atanasie cel Mare. De asemenea, el nu poate fi autorul acestor capete din Filocalie, caracterizate printr-o spiritualitate mai târzie. Nu este cunoscut un alt scriitor bisericesc sub acest nume decît arhimandritul constantinopolitan din secolul al IX-lea, de aceea este foarte probabil ca cele 75 de capete să-i aparţină. Acest Teognost, arhimandrit şi exarh al mănăstirilor din Constantinopol, era un susţinător al patriarhului Ignatie şi un adversar declarat al lui Fotie. După sinodul din 861, Ignatie a fost îndepărtat din scaunul de patriarh, iar în locul lui a fost numit Fotie. Partizanii lui Ignatie au înaintat atunci un memoriu papei Nicolae. Teognost a fost cel care a dus acel memoriu la Roma, fugind din Constantinopol deghizat în civil. În momentul în care noul împărat Vasile Macedoneanul l-a readus în scaun pe Ignatie în 867, Teognost s-a întors la Constantinopol. În 870 îl găsim egumen al Mănăstirii Izvorul şi tot în acel an este trimis într-o delegaţie la Roma de către împăratul Vasile Macedoneanul şi patriarhul Ignatie.

Opera

Pe lângă cele 75 de capete, Teognost ne-a mai lăsat şi un Encomiu (o cuvântare de laudă) pentru toţi sfinţii. Părintele Stăniloae arată că această scriere, alcătuită într-un oraş de mare cultură cum era Constantinopolul, nu are nici o legătură cu spiritualitatea sinaită, din moment ce se observă o deosebire şi chiar o contrazicere între cele două tipuri de spiritualitate. De exemplu, în capitolele 5-6 ale acestei scrieri „se observă o anumită rezervă faţă de impresia ce se desprinde din afirmaţia masivă şi stăruitoare a sinaiţilor că se poate vedea cu destulă uşurinţă lumina dumnezeiască în văzduhul minţii curăţite. Teognost scoate în relief mai mult piedicile peste care sinaiţii treceau prea repede şi mai ales actualizează ideea întunericului areopagitic, care ascunde pe Dumnezeu“ (Filocalia, vol. IV, Editura Humanitas, 2008. p. 224). „Teognost dă dovadă de o gândire subţire şi de o frază nuanţată, semn că trăia într-un oraş de cultură rafinată“ (p. 224). Se poate spune că scrierea lui este prima introducere, într-o formă de sinteză, a spiritualităţii sinaite în cercurile mai speculative şi mai dificile ale Constantinopolului. În felul acesta el nu face decât să pregătescă terenul pentru apariţia Sfântului Simeon Noul Teolog în secolul al XI-lea. Spiritualitatea promovată de Teognost se remarcă printr-un ascetism mai accentuat şi mai energic, dar părintele Stăniloae evidenţiază contactul pe care el l-a avut cu sinaiţii, prin faptul că repetă literal, la capitolul 26, capitolul 25 din scrierea lui Ioan Carpatiul. În această scriere se acordă o atenţie deosebită Sfintei Liturghii şi Preoţiei, ceea ce denotă că autorul nu putea fi decât o personalitate cu o poziţie oficială în sânul Bisericii şi în Constantinopolul împăratului Mihail al III-lea, unde, după restabilirea icoanelor, cultul cunoscuse un fast impresionant. Circulă şi o le-gendă, potrivit căreia trimişii ruşi de la Kiev au fost atât de mişcaţi în acea vreme de Liturghia din Sfânta Sofia încât l-au determinat pe principele Vladimir să primească împreună cu tot poporul său creştinismul bizantin.

Preoţia presupune jertfa personală a morţii pentru patimi şi plăceri

Preoţia este o temă importantă abordată de Teognost în scrierile sale. O condiţie esenţială pentru cel care doreşte să se apropie de această mare taină este „nepătimirea“ la nivelul întregii fiinţe. Neglijarea unui asemenea aspect atrage după sine pedeapsa lui Dumnezeu. „Când te-ai învrednicit de preoţia dumnezeiască şi cinstită, te-ai îndatorat de mai înainte să te ai pe tine jertfit morţii patimilor şi plăcerilor, şi aşa să îndrăzneşti a te atinge de jertfa cea vie şi înfricoşată, dacă nu vrei să fii ars de focul dumnezeiesc ca o materie ce arde cu uşurinţă. Căci, dacă serafimul n-a îndrăznit să se atingă de cărbunele dumnezeiesc fără cleşte, cum te vei atinge tu fără nepătimire, prin care vei avea şi limba sfinţită, şi buzele curăţite, şi sufletul curat împreună cu trupul, şi mâinile înseşi mai strălucite ca aurul, ca pe nişte slujitoare ale focului şi ale jertfei celei mai presus de fiinţă“ (p. 228).

Preotul este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni

Numai prin Duhul Sfânt poate fi conştientizată vocaţia preoţiei, care implică mijlocirea la Dumnezeu pentru oameni şi un statut asemănător cu cel al îngerilor. Teognost arată că şi îngerii se tem de această lucrare dumnezeiască, de care au fugit mulţi sfinţi. „Pătrunde cu putere înţelesul cuvintelor, că în fiecare zi priveşti acea mântuire a lui Dumnezeu, pe care văzând-o odată bătrânul Simeon s-a minunat şi s-a rugat de slobozire. Şi dacă nu ai primit înştiinţare de la Duhul Sfânt că eşti primit ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, ca unul întocmai ca îngerii, să nu îndrăzneşti să te arunci în primejdie atingându-te de săvârşirea înfricoşată şi preacurată a celor dumnezeieşti, de care şi îngerii se tem şi de la care mulţi dintre sfinţi s-au tras înapoi cu evlavie“ (p. 228). Amintim de Sfântul Ioan Gură de Aur care a scris cunoscutul tratat Despre preoţie, dedicat prietenului său apropiat, Sfântul Vasile cel Mare, în care îşi justifică fuga de preoţie (din cauză că se considera nevrednic).

Smerenia este virtutea principală a preotului

Preotul trebuie să manifeste tot timpul o grijă specială faţă de propriul comportament, în raport cu sine şi cu ceilalţi. El este cel mai expus mândriei, din cauza căreia a căzut şi Lucifer. Teognost insistă asupra unui aspect foarte important: cinstea de care se bucură preotul este asemănătoare cu cea a îngerilor. „Gândeşte-te că te-ai învrednicit de o cinste întocmai cu a îngerilor şi sârguieşte-te să rămâi nepătat în treapta în care ai fost chemat prin toată virtutea şi curăţia. Ştii pe luceafărul care a căzut, din ce era ce s-a făcut, din pricina mândriei. Să nu păţeşti şi tu acestea, închipuindu-ţi lucruri mari despre tine. Socoteşte-te pe tine pământ şi cenuşă, şi lepădătură, şi plângi pururea, ca să te învredniceşti de împărtăşirea dumnezeiască şi să fii chemat la rudenie de neînţeleasa iubire de oameni şi de negrăita bunătate a lui Dumnezeu, prin mânuirea Sfintelor înfricoşate Taine“ (p. 229). Opusul mândriei este smerenia, care poate fi dobândită numai atunci când renunţăm să ne supraapreciem propria persoană.

„Uşoară este demnitatea preoţiei şi jugul, blând“

Preoţia este o sarcină uşoară doar dacă este primită de la Dumnezeu şi îndeplinită cu responsabilitae deplină. În continuare, Teognost atrage atenţia asupra simoniei, adică a cumpărării harului cu bani, ceea ce înseamnă că această practică era destul de frecventă şi în acea perioadă. „Uşoară este demnitatea preoţiei şi jugul, blând, dar când se primeşte şi când e purtată după cuviinţă, şi când nu se cumpără harul Duhului dumnezeiesc. Dar când se cumpără cu sârguinţă omenească şi cu dar stricăcios ceea ce nu trebuie să se neguţătorească, şi chemarea nu mai e de sus, sarcina este foarte grea, ca una ce e purtată fără vrednicie şi peste putere. Iar jugul este foarte aspru şi roade grumazul, şi puterea celui ce-l duce, de nu-l pune jos, până-l va slei şi zdrobi cu desăvârşire“ (p. 238). Aşadar, preoţia se înscrie într-un firesc al lucrurilor în momentul în care este asumată ca o chemare a lui Dumnezeu.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!