Patristica
Despre trezvie la Isihie Sinaitul

Despre trezvie la Isihie Sinaitul

Dragoşmihail Olteanu, 12 Februarie 2010

Isihie Sinaitul este un reprezentant de seamă al spiritualităţii sinaite, împreună cu Diadoh al Foticeei, Sfântul Ioan Scărarul şi Filotei Sinaitul. Acest tip de spiritualitate se concentrează asupra liniştii interioare, pe care omul o poate obţine prin rugăciune şi prin paza minţii de toate gândurile pătimaşe. Pentru Isihie, întreaga viaţă spirituală se reduce la trezvie, care, însă, numai împreunată cu rugăciunea ne poate duce la cunoştinţa tainică de Dumnezeu. Adevărata rugăciune constă în chemarea continuă a numelui lui Iisus.

Despre Isihie Sinaitul ştim că a trăit în aceeaşi mănăstire a Rugului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca şi Filotei Sinaitul. Preocupările celor doi sunt asemănătoare, iar faptul că în unele codice Capetele despre trezvie ale lui Isihie sunt aşezate după cele ale lui Filotei dovedeşte că ei au trăit cam în aceeaşi perioadă. Monah în mănăstirea Rugului de pe muntele Sinai, Isihie este autorul celor două sute de capete Despre trezvie şi virtute. Uneori acestea sunt atribuite lui Isihie preotul din Ierusalim, dar în mod greşit , pentru că Isihie din Ierusalim a trăit în secolul al V-lea, spre deosebire de autorul acestor două sute de capete, care a trăit mai târziu. Acest lucru este întărit şi de faptul că el reproduce de mai multe ori din Marcu Ascetul, din Ioan Scărarul şi din Sfântul Maxim Mărturisitorul, care au trăit pe la mijlocul secolului al VII-lea.

Reprezentant al spiritualităţii sinaite

Citându-l pe Irénée Hausherr, părintele Dumitru Stăniloae arată că Isihie face parte, alături de Diadoh al Foticeei, Sfântul Ioan Scărarul şi Filotei Sinaitul, din spiritualitatea sinaită. Acest tip de spiritualitate se deosebeşte de cea moştenită de la Sfântul Vasile cel Mare sau de spiritualitatea constantinopolitană din mănăstirea Studion, prin aceea că este mai pasivă, întrucât acordă un rol mai mare harului dumnezeiesc decât virtuţilor active, „dintr-o convingere despre neputinţa omenească“ (Filocalia, vol. IV, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 40). Astfel se justifică accentul pe care îl pune această spiritualitate pe liniştea interioară obţinută prin rugăciune şi paza minţii de orice gânduri şi năluciri. Putem spune că spiritualitatea sinaită este mai interioară, în sensul că atrage atenţia în mod deosebit asupra cauzelor interioare ale păcatului şi asupra metodelor de combatere a lui încă din faza incipientă. „Căci trezvia şi atenţia continuă prin care devine harul eficace este şi ea o încordare extraordinară, poate mai mare decât oricare alta; numai pasivă nu poate fi numită această virtute. Sau, poate, şi mai just e că, presupunând condiţiile inferioare ale ascezei exterioare împlinite, Isihie în această scriere se ocupă cu treapta mai înaltă a curăţirii păcatului dinăuntru. Dovadă că Scărarul, care e tot din spiritualitatea sinaită, descrie la început asceza exterioară şi abia pe treptele ultime virtuţile exterioare“ (p. 40).

Coordonatele doctrinare

În scrierile lui Isihie întâlnim două principii dominante: unul psihologic şi altul dogmatic, aşa cum remarcă Irénée Hausherr. Potrivit celui psihologic, gândul stă la originea păcatului, iar din punctul de vedere dogmatic, fără Mîntuitorul Hristos nu putem să facem nimic. De aici rezultă toate consecinţele doctrinei spirituale a lui Isihie. În acest sens, asceza exterioară, adică postul, înfrânarea, culcarea pe jos, nu este suficientă, pentru că ea împiedică păcatul doar cu fapta. Doar atenţia se opune păcatului care se naşte din gânduri. Vechiul Testament simbolizează asceza exterioară, pe când Noul Testament, trezvia. Primul este pedagog spre ultimul. „Vechiul Testament este chipul nevoinţei trupeşti, exterioare şi sensibile, iar Sfânta Evanghelie, care este Noul Testament, este chipul atenţiei, adică al curăţiei i-nimii“ (p. 64). Prin activitate, unirea cu Dumnezeu se rea-lizează doar în aparenţă. Unirea adevărată se câştigă prin virtutea atenţiei, care este paza minţii, sau prin liniştea lipsită de năluciri. „Dacă vrei să nu fii numai la arătare monah bun, îngăduitor şi unit totdeauna cu Dumnezeu, ci să fii într-adevăr şi de fapt aşa, îngrijeşte cu toată puterea de virtutea atenţiei, care este paza şi observarea minţii, o dulceaţă desăvârşită a inimii, o linişte fără năluciri, o stare fericită a sufletului, lucru care nu se află în mulţi“ (p. 65).

Întreaga viaţă spirituală se reduce la trezvie

Principala virtute care stă în centrul preocupărilor lui Isihie este cea a trezviei sau a atenţiei. În viziunea lui, întreaga viaţă spirituală se reduce la trezvie, pentru că ea este metoda durabilă prin intermediul căreia mai întâi omul se purifică de toate gândurile pătimaşe şi de păcate, după care, în final, ajunge la cunoştinţa tainică de Dumnezeu. „Trezvia este o metodă duhovnicească durabilă, urmărită cu râvnă, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbăveşte pe om cu totul de gânduri şi cuvinte pătimaşe şi de fapte rele; urmărită astfel, ea îi dăruieşte apoi cunoştinţa sigură a lui Dumnezeu cel necuprins, atât cât e cu putinţă, şi dezlegarea tainelor dumnezeieşti şi ascunse“ (p. 43). Ea îl ajută pe om să treacă prin toate treptele, din faza activă până în cea contemplativă. „Trezvia dăinuind mult în om, se face călăuză a vieţii drepte şi plăcute lui Dumnezeu. Iar urcuşul în aceasta ne deprinde cu contemplaţia şi cu felul cum trebuie să punem în mişcare, în chip cuvenit, cele trei părţi ale sufletului (raţiunea, voinţa şi sentimentul) şi să ne păzim fără greşeală simţurile“ (p. 44). Trezvia este identificată cu liniştea inimii (isihia), dar şi cu paza minţii. Ea reprezintă atenţia continuă la sine, care îl duce pe om la toate virtuţile. „Trezvia e calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu. Ea e numită şi liniştea inimii (isihia). Iar desăvârşită pînă la golirea de orice nălucire, e tot ea şi pază a minţii“ (p. 44). Isihie o caracterizează astfel: „Trezvia e fixarea stăruitoare a gândului şi aşezarea lui în poarta inimii ca să privească gândurile hoţeşti care vin şi să asculte ce zic şi ce fac ucigaşele şi care este chipul făurit şi înălţat de diavoli, care încearcă să amăgească mintea prin năluciri. Însuşindu-ne aceste osteneli, ele ne învaţă, cu multă ştiinţă, iscusinţa războiului minţii“ (p. 45).

Chemarea neîncetată a numelui lui Iisus

Cel mai important ajutor pe care îl oferă trezvia este chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. „Am spus din experienţă că este cu adevărat un mare bun ca cel ce voieşte să-şi curăţească inima să cheme necontenit pe Domnul Iisus împotriva vrăjmaşilor spirituali. Dar iată cum se acoperă cuvântul spus de mine din experienţă cu mărturiile Scripturii: Pregăteşte-te, zice, Israile, să chemi numele Domnului Dumnezeului Tău. Iar Apostolul zice: Rugaţi-vă neîncetat (I Tesaloniceni III, 17). Domnul nostru de asemenea zice: Fără de Mine nu puteţi face nimic; cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce rod mult (Ioan XV, 5). Şi iarăşi: De nu va rămânea în Mine, se va scoate afară ca mlădiţa (Ioan XV, 6). Mare bun este rugăciunea. Căci ea cuprinde toate bunurile, ca una ce curăţeşte inima, în care Dumnezeu se face văzut celor credincioşi“ (p. 56). Această accentuare a chemării numelui lui Iisus o întâlnim mai întâi la Diadoh al Foticeei. Isihie ne atenţionează asupra faptului că întregul nostru efort ascetic este lipsit de sens dacă nu avem în minte numele continuu al lui Iisus. Astfel, trezvia şi împotrivirea, ca mijloace de respingere a gândurilor pătimaşe, trebuie să fie împreunate cu rugăciunea neîntreruptă. „După ce am început să vieţuim cu atenţie la minte, dacă împreunăm smerenia cu trezvia şi însoţim rugăciunea cu împotrivirea, vom merge bine pe drumul cugetării, înfrumuseţând, măturând, împodobind şi curăţind casa inimii noastre de răutate, călăuziţi de numele cel sfânt şi închinat al lui Iisus Hristos, ca de un sfeşnic de lumină. Dacă ne vom încrede însă numai în trezvia sau atenţia noastră, repede vom cădea răsturnându-ne, fiind împinşi de vrăjmaşi, şi ne vor răpune viclenii şi înşelătorii; şi tot mai mult ne vom prinde în mrejele gândurilor rele, ba chiar vom fi sfâşiaţi cu uşurinţă de către ei, neavând ca suliţă puternică numele lui Iisus Hristos. Căci numai cuţitul acesta preacinstit, învârtit foarte des în inima ce nu se îngrijeşte decât de una, ştie să strângă şi să taie gândurile venite de la aceia, să le ardă şi să le îngroape, ca focul paiele“ (p. 73).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!