Cultură
Despre unitatea de credinţă şi de neam

Despre unitatea de credinţă şi de neam

31 Mai 2018

Unitatea fiindu-i cea dintâi trăsătură a Bisericii, ei îi revine sarcina menţinerii, înăuntrul ei, a coeziunii şi comuniunii între cei ce o alcătuiesc, între sufletele ce compun Trupul tainic al lui Hristos. E vorba aici şi despre împărtăşirea credinţei celei adevărate, dar mai cu seamă despre a păstra şi a hrăni continuu comuniunea întru iubire de aproapele. Absenţa iubirii, în locul căreia se înstăpânesc ura sau indiferenţa, conduce către neputinţa trăirii şi a exprimării unei credinţe unitare.

În Ortodoxie, este vie o preocupare faţă de trăsăturile specifice ale neamurilor, fiind puse în lumină şi accentuate calitățile proprii ale acestora. Fondul de gânduri şi trăiri al creştinismului primeşte astfel un colorit armonizat cu fizionomia morală, culturală sau istorică a unui anumit neam ori a altuia. Creştinismul se întipăreşte în uzanţe sau rânduieli străvechi ale neamului căruia i-L face cunoscut pe Hristos-Domnul, aducându-le substanţă, impuls al unei ascensiuni înspre Adevărul ce eliberează.

Şi pentru români Ortodoxia a constituit un preţios element integrator, un liant deosebit de semnificativ. Asimilând valorile creștine, românii și-au perceput unitatea, solidaritatea, fiecare văzând într-un conațional un frate. Adunarea creştinilor ortodocşi români, care formează Biserica noastră, s-a afirmat, în toată istoria sa, drept nediferențiată, omogenă, înlesnind întărirea unității neamului. Peste vremi sau în conjuncturi istorice diferite, se evidențiază o constanță în faptul că rânduiala slujbelor bisericești a rămas unitară, indiferent de spațiul istoric luat în considerare. Miezul acestora este Sfânta Liturghie.

E de susținut în această direcție, cu privire la români, ideea existenței unei necontenite unități etno-confesionale. Este o unitate întemeiată liturgic, coordonatele duhovnicești esențiale ale poporului roman aflându-și inepuizabilă obârșie în Liturghia ortodoxă. Poporul și-a dat limpede seama de realitatea unui fapt purtând o însemnătate de prim ordin; este vorba de faptul că în Sfânta Liturghie sunt de regăsit notele definitorii ale datinii lui creștinești. Rugăciunea, cântarea bisericească în comun și actualizarea în viața curentă a îndemnurilor evanghelice sunt pentru popor învăţătura de credinţă trăită, experiată. La Sfânta Liturghie își află românul învățătura de credinţă; supunându-I-se cu adevărat lui Dumnezeu, își găsește libertatea. Sărbătorile religioase, praznicele împărăteşti, ca și toate slujbele bisericeşti, urmând sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe, sunt matcă și hrană pentru unitatea religioasă românească. Liturghia a configurat și a edificat viața religioasă a românilor, o viață parcurgând în istorie căi nediferențiate substanțial, omogene.

Liturghiei îi revine putința exercitării unei înrâuriri considerabile, până la a produce o radicală prefacere a vieții în ansamblu. Săvârșirea Sfintelor Taine perpetuează o comuniune dinamică între credincioși, iar comuniunea cu semenii este întregită de cea cu Dumnezeu. La aceasta se ajunge cu mijlocirea unirii, prin Sfânta Împărtășanie, cu Hristos-Domnul. Poporului român îi este caracteristică o pronunțată tendință de apropiere de chipul omenesc al lui Hristos. În Dumnezeu-Omul, spiritul românesc află deplinul echilibru între nesfârșit de multe și pregnante răsfrângeri ale binelui. Întâlnește, sub chip omenesc, dumnezeirea. Iar ca rezultat al acestei întâlniri, își interiorizează strădania de a I se supune lui Dumnezeu, ca să-și obțină libertatea. Putem vorbi despre o liturghie interioară, descrisă și de către părinţii filocalici: „[...] dacă mintea, cuvântul și duhul aleargă și cad înaintea lui Dumnezeu, cea dintâi prin luare-aminte, cel de-al doilea prin chemare, iar cel de-al treilea prin umilință și dragoste, întreg omul din lăuntru liturghisește Domnului” [Teolipt, Mitropolitul Filadelfiei, Cuvânt despre ostenelile vieții călugărești, în: Filocalia 7, p. 67].

E de regăsit în aceste rânduri un contur remarcabil al unei liturghisiri sufletești. Aceasta înseamnă totală încredințare de sine lui Dumnezeu, o aruncare a grijilor în seama Lui, o întemeiere a nădejdilor pe credința și iubirea îndreptate spre El. Iar încredințarea se împlinește cu grijă [nu îngrijorare, ci preocupare vie], cu rugăciune stăruitoare, ferventă, și cu adâncă smerenie.

În Hristos, toți credincioșii alcătuiesc un trup mistic, a cărui coeziune este păstrată prin rugăciune. Rugăciunea comunității creștine este înălțată nu doar în folosul unei anumite persoane ori al alteia, ci duhul ei de iubire și libertate se răspândește asupra neamului întreg, chiar asupra lumii în ansamblu. În biserică, luând parte la Sfânta Liturghie, românul și-a însușit obiceiul rugăciunii „pentru pacea a toată lumea”. De aici, pecetea pusă asupra spiritualității românești de virtutea îngăduinței și a concilierii în relație cu semeni aparținând altor neamuri sau altor credințe. Un temei scripturistic pentru aceasta îl găsim în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii [subl.n.]” [1 Timotei 2, 1].


Lumina-Cartilor.pdf

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!