Moldova
Diaconia ca filantropie creştină: „Drumul spre Dumnezeu trece prin aproapele“

Diaconia ca filantropie creştină: „Drumul spre Dumnezeu trece prin aproapele“

11 Ianuarie 2018

Din punct de vedere istoric, Biserica creştină a fost fondată în ziua Cincizecimii, sub semnul entuziasmului pascal şi al spiritului evanghelic, pe care Duhul Sfânt le-a insuflat apostolilor şi tuturor celor prezenţi la acest mare eveniment din Ierusalim. Alegerea celor doisprezece apostoli indică universalitatea Evangheliei lui Iisus Hristos, iar prezenţa atâtor neamuri la Cincizecime arată că Dumnezeul lui Avraam, a lui Isaac şi al lui Iacov „nu este părtinitor, ci că din orice neam, cine se teme de El şi face dreptate, este primit de El. Cuvântul pe care l-a trimis fiilor lui Israel: Evanghelia păcii prin Iisus Hristos, El care este Domnul tuturor oamenilor".

Aceasta constituie una dintre ideile fundamentale ale Noului Testament, pe care Biserica a trebuit să o apere chiar de la începutul ei. Trimiterea sau chemarea misionară a Bisericii îşi are temeiul ei profund în universalitatea mântuirii, în şi prin Iisus Hristos. Contracarând tendinţa de a socoti Biserica o comunitate „creştină", separată de lume, Sinodul Ecumenic de la Niceea din 325 a definit, într-o expresie de o valoare teologică unică şi originală, că Iisus Hristos „S-a întrupat pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire". „Pentru noi oamenii" a decis atitudinea misionară şi socială a creştinismului.

Mântuitorul Însuşi nu a venit cu un program social sau economic pentru soluţionarea problemelor timpului Său, ci El ne-a adus o revelaţie religioasă, care să fie izvorul nesecat de inspiraţie pentru conduita morală a credincioşilor din toate timpurile. Misiunea lui Hristos a fost înainte de toate una de natură religioasă, tainică, cerească, însă identificăm şi o preocupare de dimensiunea socială. Ce altceva înseamnă faptul că Mântuitorul a rezumat toată legea şi profeţii în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, când jumatăte din această poruncă are în vedere orânduirea oamenilor în convieţuirea lor împreună, în Duhul dragostei lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu?

O altă dovadă despre acest lucru ne-o oferă Mântuitorul şi atunci când, cu altă ocazie, sintetizează Legea şi Prorocii în porunca: „Aşadar, oricâte voiţi să vă facă vouă oamenii, să le faceţi şi voi asemenea, că aceasta este legea şi prorocii". Aşa cum Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli au pus, cu precădere, accent pe partea spirituală, tot aşa şi Biserica a procedat în istorie. Însă, nici Biserica nu putea trece cu vederea aspectul social, după cum nici Iisus Hristos nu l-a trecut şi aceasta pentru faptul că în Împăraţia lui Dumnezeu se ajunge de aici, de pe pământ. Cartea Faptele Sfinţilor Apostoli este concludentă în acest sens, mai ales în contextul în care prezintă viaţa creştină la începuturile ei. Astfel, mai întâi arată esenţa trăirii primilor creştini, care „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni"(Fapte 2, 42), apoi vorbeşte şi de agapele creştineşti.

„Numai apropiindu-ne între noi, unii de alţii,
de semenii şi de cei
de aproape ai noştri,
ne apropiem, în egală măsură, de Dumnezeu"

Fără îndoială că Biserica, fidelă misiunii sale, continuă să fie în mod esenţial mântuitoare, dar opera de mântuire şi-o împlineşte prin slujire.

Iisus Hristos, prin venirea Sa în lume şi prin faptele Sale, „a concentrat" toate denumirile comportamentului lui Dumnezeu faţă de om şi ale relaţiilor interumane într-un singur cuvânt: „filantropia", adică iubirea de om, care înseamnă mai mult decât îndurare, milă, bunăvoinţă, milostenie, blândeţe, ajutor, dreptate, amabilitate, favoare etc.

Compus din termenii fileo, filein â a iubi şi anthropos â om, termenul filanthropos (filantropie), în sens restrâns, desemnează o „acţiune de binefacere întreprinsă în folosul oamenilor săraci şi al aşezămintelor de binefacere".

Noi suntem chemaţi să fim fii ai lui Dumnezeu şi cât mai aproape de El. Însă, drumul spre Dumnezeu trece prin aproapele. Avva Dorotei ilustrează acest drum printr-o comparaţie foarte reuşită: „Să ne imaginăm un cerc. Din centru pornesc razele. Cu cât ele se prelungesc mai mult în afara cercului, cu atât ele se distanţează de centru şi o rază de cealaltă. Aceasta este valabil şi invers. Cu cât mai aproape de centru vin, cu atât mai mult se apropie o rază de cealaltă. Acum să ne imaginăm, de asemenea, că acest cerc este lumea, iar razele simbolizează drumurile oamenilor. Centrul Îl simbolizează pe Dumnezeu. Când cineva vrea să meargă spre centru, adică spre Dumnezeu, se apropie, în acelaşi timp, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de semenii lui, după cum, cu cât se îndepărtează de Dumnezeu, se îndepărtează şi de oameni. Deci oamenii se pot întâlni doar în centru, unde devin un organism divino-uman, o unitate şi o armonie. Numai apropiindu-ne între noi, unii de alţii, de semenii şi de cei de aproape ai noştri, ne apropiem, în egală măsură, de Dumnezeu". În calitate de creştini, nu putem ignora societatea sau lumea în care trăim şi să stăm numai în „turnul de fildeş al spaţiului liturgic", ci datoria noastră este să eliminăm ceea ce este rău în lume şi să „reîncreştinăm", adică să dăm sens hristic, la ceea ce are valoare socială, culturală, stiinţifică, civică, politică, economică etc., întrucât viaţa fiecăruia înfluenţează viaţa tuturor, iar viaţa ecclesială bine organizată din punct de vedere diaconal- filantropic transformă „socialul" în Biserică.

În acest sens, considerăm că este nevoie de o Teologie Socială viabilă, misionară şi practică, nu privită ca o teologie pentru societatea civilă, separată de cea a Bisericii, ci privită ca ultima şansă de vindecare a „socialului", în căderea lui liberă spre secularism, şi convertirea lui în Trupul tainic al lui Hristos.

Aceasta presupune comuniunea cu Dumnezeu, a unuia cu celălalt, cu sine însuşi şi cu natura. Pentru ca acestea să se împlinească, Biserica trebuie să rămână permanent în legătură cu harul dumnezeiesc, ca prioritate absolută, însă la fel de important este să nu piardă contactul cu lumea. Pentru a păstra această ordine, prioritate şi echilibru ea trebuie să acţioneze misionar în domeniul social în subsidiar şi să nu fie privită ca o substituire a Statului, sau să nu se substituie Statului, nici să fie considerată ca o prestatoare de servicii sociale, în locul Statului.

În schimb, în Ortodoxie dinamica vieţii şi a firescului are întâietate în faţa tuturor raţionalizărilor şi reglementărilor. Altfel spus, ea nu trebuie să cadă sau să se prăbuşească într-un activism social, aşa cum au căzut unele Biserici din Occident, care au redus sensul lor doar la slujirea socială, formulând sintagma „O biserică, dacă nu slujeşte, nu slujeşte la nimic" (Eine Kirche, die nicht dient, dient zu nischts), ci ea trebuie să se ocupe prioritar cu obligaţiile spirituale şi apoi cu cele social-diaconal-filantropice, însă cu motivaţie hristică, adică în numele lui Iisus Hristos şi al Bisericii Sale, sub îndrumarea şi cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii locale. Dimensiunea harică dată prin succesiunea apostolică, cea istorică, împreună cu experienţa Bisericii în slujirea aproapelui, dă actului diaconal-filantropic consistenţă şi sens, întrucât curge din izvorul cel inepuizabil al Duhului Sfânt.

Prin subsidiaritate, Ortodoxia înţelege propria responsabilitate şi iniţiativă în viaţa socială, pe care o consideră parte integrantă din Trupul tainic al lui Hristos, însă acordă prioritate misiunii spirituale, fără să neglijeze sau să nu acorde aceeaşi importanţă misiunii sociale. Deci, în relaţia cu statul sau societatea civilă, Biserica lucrează conform principiului subsidiarităţii, însă, raportată la misiunea ei firească faţă de lume, ea slujeşte nu în mod subsidiar sau secundar, ci prioritar şi direct din porunca lui Hristos Domnul. (Pr. Marius Burghelea)


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!