In memoriam
Dialog cu Dumnezeu

Dialog cu Dumnezeu

Acad. Mihai Cimpoi, 14 Februarie 2018

La 14 februarie 1935 se năştea Grigore Vieru, la Pererîta, Hotin. Versurile îndrăgitului poet român transmit căldură şi credinţă, emană aer primenitor de primăvară. E vorba, de fapt, despre dialogul său continuu cu Dumnezeu. Comunicarea cu Dumnezeu stă mărturie a structurii esenţial-dialogice a liricii vierene, axată pe o adresare frecventă Cuiva, fie acesta mama, iubita, Cerul, Pământul, Copacul, Floarea, Ploaia, Duşmanul, Prietenul.

Atragem atenţia asupra numeroaselor dedicaţii şi motto-uri, fapt doveditor că poetul se simţea angajat într-un dialog perpetuu cu Altul, cu Celălalt, tratat creştineşte chiar dacă îi apare duşmănos. E un ceremonial confesiv, sentimental, convivial, familial, cu fiinţele „mici” şi cu cele „mari” - de la fratele creştin la divinitate, de la elementele, boabele şi fărâmele universului mic la stelele înaltului Cer. Foarte multe poeme nu sunt altceva decât convorbiri intime cu, să zicem, „casa de humă” („Tu mă iartă, o, mă iartă,/Casa mea de humă, tu...”),cu floarea cartofului („Ah, floare a/ cartofului/ înrourată!/ Aproape de nimeni/ luată în seamă/ ca părul mamei/ albind”), cu ploaia („Mă rog de tine, ploaie...”) sau izvorul („Izvoare -/ Limpezi zăvoare!”).

Un aer de credinţă creştină - cald, învăluitor, de foc de vatră străbună - străbate atmosfera generală şi structura intimă a versului ca un Golfstrom aducător de aer primenitor de primăvară.

În Ortodoxie, Lucian Blaga întrevedea o pendulare a vieţii sufleteşti între „transcendenţă” şi „organic”, acesta din urmă fiind un al doilea pol al spiritualităţii creştine. „În lumea ortodoxă organicul serbează triumfuri”, afirmă filosoful. De notat că duhul Ortodoxiei defineşte naţiunea după cel mai organic criteriu al ei, adică după „sânge” şi „grai”. În cadrul ortodox, indivizii se simt firesc integraţi în unitatea superioară şi mai complexă a „neamului”. Ideea de neam, în înţeles de „fapt organic”, s-a dezvoltat pe tărâm ortodox în de­săvârşită neatârnare faţă de ideea de stat, cel mai adesea chiar împotriva ideii de stat” (Lucian Blaga, Trilogia culturii,Bucureşti, 1969, p. 141).

În Ortodoxie, credința nu este o dogmă rigidă și obligatorie, ci ea răsare și crește în om într-un mod natural: „Credinţa trebuie să crească în om ca o floare şi să prindă prin puterea ei proprie, ca un descântec”. Ea trebuie să vină cu de la sine putere, ca aerul, ca taina, ca o germinare naturală: „Credinţa nu trebuie impusă cu ispita unor străluciri exterioare sau cu forţa argumentului, nici moşită ca un făt neisprăvit. Ea se naşte de la sine. Destinul ei e de creştere ca al plantei. Sămânţa aruncată nu trebuie desfăcută cu cuţitul ca să încolţească şi nici conjurată cu silogisme ca să prindă rădăcini” (Ibidem,p. 149).

Amintirea Paştilor cu bisericile zăvorâte

Paştile, cea mai importantă sărbătoare creştină, nu se serbează nicăieri cu atâta bucurie lăuntrică şi strălucire ca la români. Este ceea ce simte şi Grigore Vieru: „Se apropie sfintele sărbători, spune el într-un discurs. Tragic a fost Paştile copilăriei mele după 1945. Bisericile închise şi preschimbate în depozite sau cluburi, mănăstirile profanate în modul cel mai barbar. Bineînţeles că era zăvorâtă şi biserica din satul nostru de pe malul Prutului. Maică-mea, ţărancă analfabetă, dar cu frică de Dumnezeu, cocea totuşi de Paşti pască şi încondeia ouă ca toţi creştinii. Moartă era biserica din satul nostru, dar rămăsese vie cea din satul Miorcani de pe celălalt mal al Prutului, al cărei clopot, în noaptea Învierii, îşi revărsa peste Prut zvonul de aur, zvon în care maică-mea sfinţea pasca. Dimineaţa, gustam din bucatele sfinţite, luminaţi la suflet ca toţi creştinii. Azi, 27 martie 2008, noi sfinţim pasca Unirii în ecoul zvonului de clopot al Actului istoric din 1918”.

Dialogul cu Dumnezeu nu are un caracter dialogic propriu-zis în felul lui Arghezi, însoţit de credinţă şi de tăgadă, de întrebări neliniştitoare privind materialitatea divinităţii, de căderi în certitudini, în umilinţe, în „otrava gândirii şi veghei”.

Vieru întreţine, de fapt, un monolog înpreajma divinităţii, înălţându-i laude şi rugi, dar şi punându-şi întrebări sieşi, cu nedumeriri, mirări şi neîmpăcări generate de lumea contemporană. Este, esenţialmente, un referenţial nu atât mistic, religios, cât unul etic, adresat, în revers, sieşi şi lumii, de care Dumnezeu S-a îndepărtat sau - mai exact - care ea s-a îndepărtat de Dumnezeu.

Discursul liric e intens eticizat,prin urmare mai mult decât sacralizat,constituindu-se din rugi, laude imnice, formule de colind de Crăciun sau... de cântec pascal, adresate lui Hristos-Dumnezeu şi de diatribe la adresa lumii ieşite - shakespearean - „din ţâţâni”. Simbioză greu de realizat, deoarece Vieru nu dispune de mijloace de critică virulentă, el limitându-se la o „ruşinare” moale, creştină.

Discursul devine litanie, cu reluări obsesive monotone, în care e învederat totuşi un efort puternic de re-eticizare a lumii: „A venit la noi Crăciunul,/ Cânte omul, tacă tunul,/ A venit nădăjduirea/ Tace-n lume învrăjbirea.// Pururi lucească/ Slava domnească./ Pururi în inimi să crească!” (Către cer colinda suie,cu dedicaţie preacucernicului părinte Aurel Sas); „... Se-aud paşii lui Hristos,/ Lerui - Ler,/ Către omul cel frumos,/ Lerui - Ler,/ Se-aud milostivii paşi,/ Lerui - Ler,/ Către oameni nevoiaşi,/ Lerui - Ler,/ Se-aud paşi, nu mi-a părut,/ Lerui - Ler/ Care vin spre-al nostru Prut,/ Lerui - Ler” (Se-aud paşii lui Hristos,colind dedicat preacucernicului părinte Petre Ghergel); „Va veni o zi preasfântă,/ O vom auzi cum cântă,/ Vom vedea pe Iisus/ Pre pământ cum coboară/ De sus,/ Vom vedea pe Mântuitor/ De creştini doritor, doritor// Va străpunge raza morţii/ Zid de nori, zid de nori,/ Ruşina-se-vor arginţii,/ Ruşina-se-vor arginţii,/ Trădători/ Plânge-va de bucurie/ Precista, Precista./ Lângă Ţara mea cea vie,/ Lângă Ţara mea cea vie/ Crist va sta” (Hristos veni-va pe pământ,cântec pascal dedicat Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române).

Iertarea răului

Grigore Vieru recurge, hegelian vorbind, la cugetul moral, la sufletul frumos şi iertarea răului.

Curcubeul,liant între cer şi pământ, simbol al bunăvoinţei divine şi armoniei cosmice (Fecioara Maria adună pământul şi cerul la un loc, fiind personificată de el), are o nuanţă aparte: cei trei copii care îşi iau câte o culoare din el se conving că au dezmembrat unitatea, fără de care nu există frumosul, armonia (Curcubeul).

Fireşte, la un poet precum Grigore Vieru - „organic”, sacru - şi denumirile cărţilor conţin semnificaţii arhetipale: Numele tău (individualizare în sens absolut; în epocă era un imperativ „categoric” să fii om cu demnitate, personalitate rezistentă la limite, frustrări), Aproape (sinonim al caldului, intimului, maternului, opus departelui rece şi ostil), Fiindcă iubesc (care trimite, evident, la a fi prin iubire), Un verde ne vede (sugestie a verdelui vital şi divin veghetor), Taina care mă apără (care e taina divinităţii, ocrotitoare).

Grigore Vieru este religios în linia lui Rilke, Pequy, Claudel, Voiculescu, Ioan Alexandru. Ca şi Claudel mai cu seamă, nu se îndoieşte de prezenţa lui Dumnezeu („Oriunde întorc corpul/ Privesc direct imensa octavă a creaţiunii”, scrie poetul catolic francez).

Pentru Vieru, totul ţine de taina divină, poezia e rostire a zeului, versurile apărând sub formă de revelaţie a luminii dintâi, de epifanie: „Dacă nu coboară din cer Dumnezeu, iese din cuptor pâinea, dar tot vine din cer cineva”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!