Religie şi ştiinţă
Dialogul disciplinelor în spaţiul academic

Dialogul disciplinelor în spaţiul academic

Prof. Gheorghe Popa, 06 August 2011

Despre interdisciplinaritate s-a scris, în ultimul timp, destul de mult, dar cu toate acestea nu s-a ajuns încă la o definiţie clară şi precisă a acestui concept. După unii cercetători, acest concept "nu face decât să reia ideea de universitas scientiarum, constitutivă universităţii tradiţionale" 1; după alţii, accentul pus astăzi pe interdisciplinaritate nu reprezintă un progres epistemologic, ci "un simptom patologic, o reacţie secundară la dezagregarea inexorabilă a spaţiului mental modern" 2.

Dincolo de aceste opinii contradictorii, convingerea noastră este că problema unui învăţământ academic interdisciplinar este de o stringentă actualitate. Intervenţia noastră aici se înscrie în această perspectivă. Evident că nu vom încerca să dăm o nouă definiţie interdisciplinarităţii, ci doar să provocăm un dialog şi o dezbatere critică despre rolul şi importanţa discursului teologic într-un context interdisciplinar. Vom face aceasta plecând de la următoarele două aspecte ale problemei: cercetarea interdisciplinară este o stringentă exigenţă academică, şi sensul existenţei umane este, în ultimă instanţă, o problemă pentru cercetarea interdisciplinară.

Pentru a preciza această exigenţă, considerăm că este necesar să plecăm de la câteva repere istorice care privesc învăţământul universitar. Primul reper ar fi începutul secolului al XIX-lea, respectiv anul 1810, când s-a înfiinţat, la Berlin, prima universitate-pilot pentru întreg spaţiul academic european, care se dorea dintru început a fi un aşezământ academic interdisciplinar.

Al doilea reper important pentru învăţământul universitar la care dorim să ne referim este Universitatea imperială din Franţa, înfiinţată la începutul secolului al XIX-lea, respectiv în anul 1808. În cadrul acestei universităţi s-a făcut, pentru prima dată în istorie, o separare clară între facultăţile de litere şi facultăţile de ştiinţe. Poate ca şi o consecinţă a Revoluţiei Franceze, cultura literară a fost separată de cultura ştiinţifică, ambele suferind, prin aceasta, de o carenţă fundamentală: atât pentru una, cât şi pentru cealaltă, o parte însemnată a câmpului epistemologic a devenit ca şi inexistent.

Sesizând această carenţă, un ilustru profesor german a protestat faţă de separarea celor două domenii ale cunoaşterii, considerând că ea va conduce, în timp, la grave deformări spirituale. "Ca orice altă ocupaţie, scria el, studierea exclusivă a ştiinţelor naturii îngustează cercul ideilor. Ştiinţele naturii limitează vederea la ceea ce se află sub ochii noştri, la ceea ce oferă experienţa imediată a simţurilor, cu o certitudine ce pare absolută. Ele îndepărtează spiritul de speculaţiile generale şi îl dezobişnuiesc să se mişte în domeniul a ceea ce este nedeterminat. Într-un anume sens, apreciem în ele o direcţie, ca un avantaj din cele mai preţioase, dar când ele se înstăpânesc în exclusivitate, este de netăgăduit că spiritul devine cu uşurinţă sărac în idei, că imaginaţia îşi pierde culorile, sufletul sensibilitatea, şi consecinţa este un fel de a vedea sec şi dur, de a fi părăsit de muze şi de har" 3.

Se observă destul de clar din acest text convingerea savantului german că specializarea unilaterală atrage după sine o sărăcire a spiritului uman sau, cu alte cuvinte, o scleroză mentală. Avertismentul său însă nu a fost luat în considerare. Aşa se face că, la începutul secolului nostru, un parlamentar francez se exprima astfel: "Aceste cuvânt - universitate - nu este decât o vorbă (…) pentru că nu acoperă o organizare ale cărei elemente să fie toate solidare, să se simtă toate organele aceluiaşi tot. (…). Este de notorietate (…) faptul că la Sorbona, de exemplu, există grupul istoricilor, al filosofilor şi că există foarte puţin contact şi mai puţină interferenţă între ele" 4.

Acest diagnostic pus de parlamentarul francez la începutul secolului nostru mai este astăzi valabil? În universităţile occidentale este doar în parte valabil, deoarece, în majoritatea dintre ele, studiul interdisciplinar a devenit o realitate5. În universităţile noastre, care suportă şi acum consecinţele comunismului totalitar, diagnosticul de mai sus rămâne valabil şi el se manifestă prin dorinţa pe care o simte cea mai mare parte dintre intelectualii români ca în spaţiul universitar să se instituie din nou o epistemologie interdisciplinară.

În ceea ce-i priveşte pe teologi, aceştia trăiesc mult mai intens nostalgia unei universitas scientiarum, întrucât, în anul 1948, facultăţile de teologie au fost expulzate din universităţile româneşti şi, în acelaşi timp, separate de facultăţile similare din străinătate. Reîntoarcerea acasă în Universitate, facultăţile de teologie doresc să-şi regăsească relaţiile pierdute cu celelalte facultăţi şi să restaureze alianţa tradiţională dintre ştiinţă şi înţelepciune. În acest demers, prima problemă care ar putea constitui obiectul unei abordări interdisciplinare ar fi aceea a sensului cunoaşterii şi existenţei umane.

Sensul existenţei umane: o problemă pentru cercetarea interdisciplinară

În orizontul acestei probleme, cercetarea interdisciplinară îşi găseşte un loc aparte. Pentru a exemplifica acest lucru, vom pleca de la o parabolă numită "parabola Grădinarului care nu există" pe care am mai invocat-o, într-un mod sumar, cu un alt prilej.

Doi exploratori ajung într-o zi într-o poiană din pădurea virgină. Acolo au găsit tot felul de păsări, flori şi arbori. Unul dintre ei strigă: Trebuie să fie un grădinar care munceşte acest colţ de pământ! Celălalt nu este de aceeaşi părere. Pentru ca opiniile lor contradictorii să nu degenereze în agresivitate, ei şi-au instalat corturile acolo şi s-au hotărât să aştepte. Cu toată aşteptarea lor, grădinarul nu a apărut. Totuşi primul explorator a părăsit, în cele din urmă, ţinutul, statornic în credinţa sa: există un grădinar dar, fără îndoială, el este nevăzut.

Transpunând parabola aceasta pe plan spiritual, am putea asemăna grădina cu orizontul cunoaşterii umane. În acest caz, primul explorator ar fi teologul care, exprimându-şi uimirea în faţa frumuseţilor lumii, ar exclama: există cu siguranţă un Grădinar! În relaţia dialectică dintre veşnicie şi timp, dintre infinit şi finit, eu nu pot crede că, înainte de apariţia primului gând uman, gândirea era inexistentă în univers; eu nu pot să cred că raţiunea sau logosul este o realitate ce a plecat de la un zero intelectual (pentru că zeroul ontologic este imposibil de cugetat), că ea a izvorât odată cu omul într-un univers iraţional. Cum este posibil ca prima întrebare pe care omul a lansat-o în lume, fascinat de imensitatea mării sau de bolta înstelată, să fie prima manifestare a unui logos creator în Univers? Se poate ca înaintea omului să nu se fi auzit nici o întrebare şi poate că el a fost chemat să lanseze primele întrebări în lume, dar, înainte de marile îndoieli, existau în univers marile certitudini.

Al doilea explorator ar fi, în grădina cunoaşterii, omul de ştiinţă, care se preocupă permanent de observarea tuturor părţilor grădinii, împărţind-o în mai multe zone şi aşezând - intenţionat sau nu - între paranteze problema existenţei Grădinarului, a Logosului creator.

Cei doi exploratori pot totuşi să locuiască împreună fără a intra într-un conflict, pentru că amândoi se află în aceeaşi situaţie existenţială: în mijlocul grădinii terestre ei strigă: Mai este cineva aici? Există un sens şi o semnificaţie ultimă a grădinii?

Conştienţi de această situaţie umană fundamentală, care le este comună, ei vor fi obligaţi să facă o legătură constantă între obiectivitatea ştiinţifică şi subiectivitatea lor existenţială, iar acest lucru ar constitui un câştig pentru amândoi. Teologul n-ar încerca să-şi impună fanatic răspunsurile sale, iar omul de ştiinţă şi-ar da seama că o specializare neancorată într-o viziune de ansamblu asupra cunoaşterii reprezintă un pericol chiar pentru Ştiinţă, deoarece aceasta devine o ştiinţă formală, stăpânită de mania experimentelor, cu o finalitate care scapă cercetătorilor înşişi.

Noi atingem aici problema bine cunoscută de la Einstein încoace a responsabilităţii etice şi a onestităţii intelectuale a omului de ştiinţă, dar şi a teologului. Noi credem că există o etică intrinsecă a cercetării interdisciplinare, o etică la care se ajunge printr-o meditaţie împreună la situaţia antinomică în care se află omul în lume şi la sensul ultim al existenţei sale.

O anumită asceză a cercetătorului, chemat să trăiască permanenta incertitudine a căutării adevărului, merită să fie cultivată în comunitatea academică. Ea ar permite o estompare a dorinţelor de putere şi a visurilor de dominare care cutreieră în adânc societatea modernă; de asemenea, o etică a respectului faţă de "corola de minuni a lumii", pretutindeni prezentă în univers, dar mai ales în însăşi persoana umană, reprezintă o exigenţă atât pentru teolog, cât şi pentru omul de ştiinţă.

Această convergenţă, credem noi, este absolut necesară, însă ea nu trebuie să se plaseze doar la nivelul argumentelor teoretice şi abstracte, ci la nivelul existenţei concrete a omului şi al consecinţelor directe pe care le are asupra existenţei sale şi a creaţiei întregi un anumit mod de a face teologie sau ştiinţă.

Efortul interdisciplinar spre această convergenţă este cu atât mai necesar, cu cât o "civilizaţie bazată pe teroare şi progrese raţionale", pe consum şi ideologii totalitare a ajuns să ameninţe viaţa la o scară universală6.

Perspective privind dialogul dintre teologie, filosofie şi ştiinţă

Spaţiul dialogului interdisciplinar asigură cadrul generos care permite abordări şi interpretări multiple ale dialogului dintre raţionalitatea ştiinţifică şi experienţa existenţială a credinţei religioase, cu toate efectele lor pozitive sau negative asupra conştiinţei umane şi a mediului său de viaţă. Suntem conştienţi de efortul imens ce trebuie făcut în această direcţie, pe de o parte, pentru a regândi, într-o manieră critică, posibilităţile, modalităţile şi limitele dialogului dintre Religie şi Ştiinţă, pe de altă parte, pentru a depăşi două atitudini needificatoare în cadrul acestui dialog, şi anume: tendinţa spre un monism totalizant al cunoaşterii, bazat pe dorinţa de a elabora o sinteză armonioasă între datele ştiinţifice şi adevărurile metafizice şi religioase, şi tendinţa spre un dualism separator, care exclude orice articulare sistematică între domeniile cunoaşterii ştiinţifice şi cele ale cunoaşterii religioase.

Pentru depăşirea acestor două atitudini extreme, care ar putea bloca dimensiunea edificatoare a dialogului, considerăm că toţi cei interesaţi de acest dialog ar trebui să-şi asume o rigoare intelectuală şi o grijă permanentă pentru informare, atât în domeniul propriu de cercetare, cât şi în domeniile partenerilor de dialog; să recunoască faptul că afirmaţiile ultime ale credinţei religioase, numite, în limbaj tradiţional, metafizice nu sunt concluziile unui demers epistemologic, ce se situează în continuitatea efortului ştiinţific. Orizontul lor de pertinenţă nu este raţiunea ştiinţifică instrumentală, ci raţiunea integrală luminată de credinţa într-un sens transcendent al existenţei în general şi al persoanei umane în special.

De asemenea, ar trebui să ia în considerare faptul că paradigmele ştiinţifice s-au schimbat profund. Revoluţiile din domeniul cunoaşterii, determinate de teoria relativităţii, fizica cuantică, cibernetica, termodinamica, biologia, au obligat oamenii de ştiinţă să-şi pună din nou întrebări despre fundamentele ştiinţei, limitele raţionalităţii ştiinţifice şi statutul cunoaşterii.

În orizontul acestor schimbări profunde din domeniul cunoaşterii ştiinţifice s-au schimbat, de asemenea, şi paradigmele discursului teologic. Teologii au fost obligaţi să renunţe la afirmaţii scolastice categorice, ce privesc cunoaşterea obiectivă a realităţii, susceptibile de a intra în conflicte cu rezultatele ştiinţifice, orientându-se spre dimensiunea hermeneutică a discursului teologic, care este, în acelaşi timp, o exigentă stringenţă şi pentru discursul ştiinţific, şi cel filosofic.

Credem că aceste noi orientări au creat deja premisele pentru un model autentic de dialog şi comunicare, de cercetare responsabilă şi edificatoare în toate domeniile cunoaşterii.

Carte de vizită

Părintele Gheorghe Popa este profesor universitar de Morală creştină şi spiritualitate ortodoxă la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din Iaşi şi prorector al Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi.

În 1996 a predat la Facultatea de Teologie a Universităţii din Lausanne, iar în 2002 la Facultatea de Teologie Protestantă, Universitatea "Marc Bloch", Strasbourg, Franţa. În 2006, a fost profesor invitat la Facultatea de Teologie a Universităţii Louvain-la-Neuve, Belgia. Este membru fondator al Academiei Germano-Române din Mainz, Forum Internaţional pentru Ştiinţe, Etică, Teologie, Literatură şi Artă (mai 2006) şi director al publicaţiei "Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science" editată de Centrul de Cercetare Interdisciplinară Avansată - Religie şi Ştiinţă, al cărui director este din 2006. Are o bogată activitate ştiinţifică cu studii, cărţi şi articole publicate în ţară şi în străinătate.

Note:

1 Vezi Georges Gusdorf, "Trecutul, prezentul şi viitorul cercetării interdisciplinare", în vol. Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p. 75.

2 Ibidem, p. 74.

3 Vezi E. du Bois Raymond, Kulturgeschichte und Naturwissenschaft, p. 42; apud Georges Gusdorf, op. cit., p. 72.

4 Apud Georges Gusdorf, op. cit., p. 73.

5 Vezi vol. L'université et ses valeurs; héritages et contraintes nouvelles, Textes éditiés par la Faculté de Théologie de l'Université de Lausanne, Labor et Fides, Genève, 1990.

6 Vezi Jean Guitton, Dumnezeu şi Ştiinţa, Bucureşti, 1992, p. 23.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!