Editorial
Ciprian Olinici

Dialogul întrebărilor

Ciprian Olinici, 05 Iulie 2015

Care a fost prima întrebare pe care a Dumnezeu a adresat-o umanității? Sfânta Scriptură o consemnează în capitolul al treilea al cărții Facerea: „Și a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și i-a zis: Adame, unde ești?”. Primul om tocmai căzuse în păcatul neascultării și se ascundea de Dumnezeu. În acel moment, Cel Atotștiutor pune prima întrebare, deschizând dialogul pentru recuperarea omului; un dialog pe care omenirea, în limitele și inconsecvențele ei, îl poartă și astăzi. Tema dialogului: Dumnezeu îl caută pe om.

Dialogul are un rol unic în istoria comunicării. El precedă și succedă scrisul. Conversația nu este niciodată un text închis, cu o singură interpretare și durat pe o unică idee. Conversația implică și provoacă dinamica viziunii și regăsirii umane. De fapt, primii pași ai culturii universale au fost făcuți în mediul cuvântului vorbit, al conversației generatoare de întrebări și căutări. Sfânta Scriptură consemnează multe dialoguri purtate între Dumnezeu și om. De fapt, însăși citirea ei este participare la dialog. O singură dată însă, Dumnezeu oferă un mesaj scris umanității. În Vechiul Testament, pe Muntele Sinai, Domnul Dumnezeu îi dă lui Moise Tablele Legii, conținând Decalogul. Fericitul Augustin, referindu-se la acest moment, afirma că „Dumnezeu a scris pe table de piatră ceea ce oamenii nu citeau în inima lor”.

Astăzi dialogul a depășit limitele conversației verbale, s-a transferat către comunicarea electronică, cu diversitatea ei, mereu surprinzătoare și în plină evoluție. Concluzia este că în tot acest progres comunicațional se pare că vorbitul a înlocuit, aproape total, ascultatul. Avem orgoliul de a transmite mai mult decât poate cineva asculta și nu avem răbdarea de a primi tot ceea ce ne transmite celălalt. „Zgomotul” comunicării este semnul unei lipse de receptare a mesajelor, care încearcă să se impună cu multă forță.

Creştinismul, singur, are resursele unei comunicări reale. Dincolo de materialism, individualism şi progresism, drumul urmat de creştinism nu a nesocotit sensibilităţile spirituale ale omului. Depărtarea europeanului de sacralitate şi îmbrăţişarea secularismului nu au ignorat doar dialogul pe verticală, ci au distrus şi dialogul dintre persoane. În scaunul de Spovedanie, duhovnicul, înainte de a vorbi, ascultă. Poate această putere de a fi sensibil faţă de ceea ce are de exprimat cel „de lângă“ lipseşte modernităţii cuceritoare, care, asemenea grecilor antici, trimite corăbii nu pentru a asculta, ci pentru a chestiona într-un mod mai degrabă pragmatic. Apostolul Pavel, intrat în Areopagul Atenei, nu-şi începe discursul prin a-i critica pe atenieni, ci le vorbeşte despre credincioşia lor, despre un templu pe care l-au închinat „Dumnezeului Celui necunoscut“ şi chiar citează pe unul dintre poeţii greci. Cu alte cuvinte, i-a ascultat înainte de a le vorbi. I-a lăsat pe ei să înceapă dialogul.

Ascultarea evită curiozitatea pasivă, aduce în atenţie ceea ce poate oferi interlocutorul, nu forţează discursul. Degajat de constrângeri, omul ascultat se deschide. Astfel, dialogul se îmbracă într-o atotcuprinzătoare senzaţie de firesc. O stare de confort spiritual.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!