Dicţionar liturgic

27 Iulie 2009

- sfântul antimis (gr. - anti = în loc de; şi - minsos, lat. mesa = masă) este o bucată de pânză de in ori de mătase, de formă pătrată, pe care se săvârşeşte Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

El este pictat cu scena iconografică a punerii în mormânt a Mântuitorului, precum şi Crucea, cununa de spini, ciocanul şi cuiele, suliţa, buretele cu oţet şi fiere, cocoşul care a cântat de trei ori; la cele patru colţuri sunt pictate totdeauna chipurile celor patru evanghelişti cu simbolurile lor, iar pe marginea antimisului se scriu, de obicei, cuvintele troparului „Iosif cel cu bun chip...“.

Într-un colţ al antimisului, cusut ca un buzunărel, se pun moaşte de sfinţi, ca şi la sf. masă. Antimisul ( - antiminsion â în loc de masă) poate ţine locul sfintei mese când se face slujba Liturghiei undeva, în afara bisericii (fără sf. antimis nu se poate săvârşi Sf. Liturghie, chiar acolo unde se află pristol sfinţit şi cu sfinte moaşte).

Originea antimisului datează din primele veacuri ale Bisericii, din vremea persecuţiilor. Fiind surprinşi de prigonitori în timpul oficierii Sf. Liturghii, preoţii fugeau luând Sfintele Daruri, pe care le înfăşurau într-o pânză, şi continuau slujba în alt loc. Întrucât, însă, în timpul persecuţiilor, creştinii săvârşeau cel mai adesea Sf. Liturghie pe mormintele martirilor, care serveau ca masă sau altar de jertfă, s-a luat obiceiul de a se pune în acea pânză care învelea Sf. Daruri părticele din Sfintele moaşte de martiri. Prin aceste moaşte pânza se sfinţea şi devenea un fel de altar mobil sau portativ, pe care se putea săvârşi Sf. Liturghie.

Antimisul simbolizează mormântul Mântuitorului, precum şi giulgiul în care a fost înfăşurat Trupul Domnului la punerea Lui în mormânt.

Fiecare chiriarh, atunci când este întronizat într-o eparhie, dăruieşte preoţilor un antimis cu semnătura sa, ca o împuternicire şi binecuvântare de a sluji cele sfinte. (pr. asist. dr. Ioan Valentin ISTRATI)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!