Dicţionar liturgic

Ecfonisul sau vosglasul este pecetea sau concluzia unei rugăciuni şi conţine o aclamaţie de slavă adusă lui Dumnezeu, de obicei una trinitară („Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh“), dar şi afirmarea continuităţii şi veşniciei slavei lui Dumnezeu în Biserică („acum şi pururea şi în vecii vecilor“).

Ecfonisele sunt şi fragmentele textului anaforalei, rostite de preot cu glas mai înalt, pentru a fi auzite de credincioşi, la care aceştia răspund de obicei cu „Amin“.

De prin secolele V-VI, anaforaua începe să fie citită în taină de către liturghisitori, cu excepţia unor mici fragmente care continuă a fi citite sau rostite cu glas tare şi care sunt aşa-numite ecfonise, şi anume: formula pentru introducerea imnului trisaghion; cuvintele rostite de Mântuitorul la Cina cea de Taină („Luaţi, mâncaţi...“); ecfonisul pentru ultima oferire a Darurilor, înainte de sfinţire („Ale Tale dintru ale Tale...“); formula pentru pomenirea Sfintei Fecioare la diptice („Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata...“); formula pentru pomenirea episcopului locului („Întâi pomeneşte, Doamne...“); înainte de rugăciunea „Tatăl nostru“ („Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne...“).

Ecfonisele sunt în rugăciunile Utreniei, ca şi în trecut, şi azi, fie formule de încheiere, fie formule care marchează începutul diferitelor lecturi sau cântări ce revin cântăreţilor la strană. Aşa este ecfonisul ecteniei de după cântarea a noua a Catavasiilor - „Că pe Tine te laudă toate puterile cereşti“. Ecfonisul este fraza cu care se încheie ectenia „Că Ţie se cuvine toată slava... şi închinăciunea...“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!