Dicţionar liturgic

- Naosul (gr. - naos - corabie) este partea centrală din interiorul bisericilor ortodoxe, cuprinsă între catapeteasmă şi pronaos.

În bolta naosului se înalţă turla cea mare a bisericii, sprijinită pe patru arcuri mari (două longitudinale şi două transversale), peste care se înalţă tamburul sau corpul principal al turlei. Acest tambur are în partea de sus o boltă sferică, pe care este zugrăvită icoana Pantocratorului (Iisus Hristos - Dumnezeu Atotţiitorul).

În partea de răsărit a naosului se află altarul, aşezat pe un postament mai înălţat cu câteva trepte decât naosul; el e despărţit de naos prin catapeteasmă (tâmplă), care stă pe acelaşi postament, a cărui lăţime se mai întinde cu 2-3 metri dincolo de catapeteasmă, spre naos. Această porţiune de postament, pe care se urcă pe trepte, se numeşte solee sau chor. În naos stau credincioşii în timpul slujbelor dumnezeieşti şi tot aici se săvârşesc slujbele Tainelor şi ale ierurgiilor mai importante, ca Maslul, sfinţirea apei, înmormântarea, parastasele, Te Deum etc.

Aşezarea credincioşilor în naos cere, după tradiţie, ca bărbaţii să stea în dreapta, iar femeile în stânga; în bisericile de la ţară, femeile nici nu stau în naos, ci numai în pronaos. Lucrurile care se află în naos sunt: amvonul, strănile, tetrapodul, sfeşnicele împărăteşti şi policandrul cel mare. După concepţia tâlcuitorilor liturgici, naosul închipuie Biserica pământească, lumea văzută, organizată în universul harului.

Pictura naosului reprezintă evenimentele mântuitoare din viaţa lui Hristos şi ale Maicii Domnului, cetele de sfinţi etc.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!