Biserică şi societate
Dificila trecere prin adolescenţă

Dificila trecere prin adolescenţă

Andreea Hefco, 27 Noiembrie 2012

Continuând articolul precedent legat de vârstele psihologice, ne oprim acum la etapa următoare, la adolescenţă. În evoluţia credinţelor copilăriei, tatăl şi mama joacă un rol major. Cine mai bine decât chiar ei pot să-l ajute să topească treptat imaginea atotputerniciei lor?

Psihicul suportă la vârsta adolescenţei prefaceri profunde. Deşi traseele pe care evoluează sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere şi dificultăţi, deşi procesul ca atare poate fi unul mai calm sau mai năvalnic, cu devansări deosebite, dar şi cu întârzieri de neînţeles, la sfârşitul acestuia se vor concretiza structuri psihice bine închegate şi cu un grad mare de mobilitate.

Este cunoscut că de la 12 la 13 ani tânărul caută la ceilalţi modele cu care să se identifice. Este vârsta la care corpul începe să se modifice şi cu el o parte din convingeri. Se desparte de statutul de copil şi se îndepărtează de părinţii săi. El are mai puţin nevoie de ei pentru a se simţi în siguranţă. Şi vrea să testeze noile sale posibilităţi. Ajungând la o oarecare maturitate intelectuală, este pus în situaţia de a se îndoi de ceea ce credea anterior. Înţelege că adulţii nu sunt perfecţi. Oare cum de nu şi-a dat seama mai devreme? El remarcă acum greşelile şi defectele lor. Şi se simte decepţionat, dar în acelaşi timp eliberat oarecum de influenţa parentală. Odată cu această deziluzie se instalează o perioadă de criză.

Părinţii şi imaginea idealizată

Admirând şi temându-se din ce în ce mai puţin de părinţii săi, tânărul se revoltă împotriva autorităţii lor. El nu mai vrea să fie un obiect la discreţia unei autorităţi pe care el acum o contestă. În conflictele care îi opun între ei, el merge adesea până la a-i ignora. De acum înainte, el declară, direct sau indirect, că refuză să se asemene lor. Şi caută alte modele cu prestigiu destul de diferite de cel al părinţilor pentru a găsi în ele iluzia imaginii ideale. El are încă nevoie vitală de modele cu care să se identifice. Însă atunci când îşi va intui măcar adevărata personalitate, va părăsi pe rând căutarea acestor figuri mitice.

În evoluţia credinţelor copilăriei, tatăl şi mama joacă un rol major. Cine mai bine decât chiar ei pot să-l ajute să topească treptat imaginea atotputerniciei lor? Cu toate acestea, mulţi dintre părinţi, fără a-şi da seama, acţionează contrar, susţinându-şi imaginea idealizată. A te vedea prin ochii copilului tău ca o fiinţă aproape perfectă determină, conştient sau nu, o satisfacţie şi o creştere a stimei de sine. Părinţii cred uneori în mod eronat că ei nu rămân personaje atotputernice în ochii copiilor lor dacă îşi recunosc neputinţa, neştiinţa, frica. Temerea este că propriul copil nu se va mai simţi în siguranţă lângă ei. Dar întreţinerea acestor iluzii în realitate face mai mult rău copilului.

Mai bine este ca părintele să pregătească copilul să se detaşeze de imaginea idealizată şi să îl însoţească şi ajute în această eliberare. Relaţiile de putere trebuie să fie remaniate pe măsură ce copilul creşte. Adulţii trebuie să accepte că sunt mai puţin indispensabili decât păreau să fie.

Distanţarea la vremea adolescenţei, o crisalidă spre maturizare

Este necesar să accepţi nevoia copilului tău de independenţă, dându-i voie să crească. Altfel, el nu se poate maturiza. Dacă nu "demolează" imaginea de "dumnezei atotputernici" a părinţilor, copilul va rămâne în identificare, încăpăţânându-se să copieze pe tatăl sau pe mama sa, în loc să se caute pe sine însuşi.

Trecerea prin adolescenţă este în concluzie un proces dificil pentru întreaga familie, care destabilizează echilibrul viu construit până atunci. Este practic o etapă revoluţionară ce rareori trece fără frământări, în care partenerii (adolescent/părinţi) se redefinesc şi se transformă reciproc, motiv pentru care, pentru o perioadă de timp, nu reuşesc parcă să se mai recunoască sau să se regăsească. Ei au nevoie de ceva vreme să se redescopere reciproc, să înveţe să se accepte şi să se înţeleagă chiar dacă la finele perioadei îşi vorbesc de pe cu totul alte poziţii decât până atunci. Adolescenţa este acel moment în care e nevoie de o anumită distanţă pentru desăvârşirea unui Eu matur, crisalida care asigură o ruptură, o separare de mediu necesară metamorfozei de la copil la adult. Mircea Eliade spunea că un adolescent care simte cum depăşeşte adolescenţa e sfâşiat de melancolie... şi, totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede eliberat de ea, ca să-şi poată începe "adevărata viaţă". Să nu ne opunem. E ca un zbor la care suntem chemaţi să participăm, măcar prin a învăţa să ne încredem în Cineva care are grijă de pasărea noastră şi de zborul însuşi.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!