Dimensiunile iubirii creștine

„Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi ase­menea” (Luca VI, 31). Așa ne învață Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Sa Evanghelie, pornind de la cele mai intime simțăminte și dorinţe ale noastre, care ne stăpânesc zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, întreaga viață. Ne învață, am putea spune, ceva care este pro­priu dorințelor și aspirațiilor noastre de bine și de frumos, de fericire, încât noi toți ne regăsim în această învă­ță­tură, pe care El ne-o rea­min­tește, pentru ca noi să o împlinim. Și ce anume do­rim, sau vrem, sau așteptăm de la oameni? Ce altceva decât binele și să fim iubiți?

În centrul învățăturii Domnului este ancorată porunca iubirii și faptele Sale vin să o confirme, coborând-o din sfera teoreticului în cea a realului, pentru ca ea să nu rămână o simplă noţiune abstractă, ci o realitate ontologică, ființială. Iubirea este un atribut al Dumnezeirii. Căci „Dumnezeu este iubire”. Iar „cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu”. Şi iubirea sau dragostea lui Dumnezeu „întru aceasta s-a arătat… către noi, că pe Fiul Său Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem” (I Ioan IV, 8-9).

Iubirea lui Dumnezeu are valenţe veşnice

Ea este o realitate şi un adevăr existențial. Iar Dumnezeu este adevărul suprem, pentru că El este „Cel ce este”, după cum este definit în Vechiul Testament. Și este „Cel ce este”, pentru că este iubire. Este Iubirea Absolută, care devine realitate. „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine cre­de în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan III, 16). L-a dat, S-a pogorât din ceruri la noi oamenii, S-a făcut om ca noi. Și nu numai atât. A pătimit și a murit pentru noi, din iubirea Sa față de noi. Iar dragostea sau iubirea care se îm­părtășește celor ce cred în Hristos se revarsă prin Duhul Sfânt în inimile lor, cum le scrie Sfân­tul Apostol Pavel Romanilor (R­omani V, 5). Același lucru îl spune și Corintenilor, într-un mod mult mai elevat, cum nimeni altul nu a spus-o așa, într-un imn abso­lut închinat iubirii, la care cu greu se mai poate încumeta cineva să adauge ceva fără a repeta spusele Apostolului neamurilor. Căci „dragostea (este ceva care) îndelung rabdă…, este binevoitoare…, nu pizmuiește, nu se laudă…, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr…, toate le crede…, nu cade niciodată” (I Corinteni XIII, 4-8).

Cele două direcţii ale iubirii dumnezeieşti

Și dacă cele trei virtuți creștine sunt credința, nădejdea și dragostea, „mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni XIII, 13). Iar argumentul nu poate fi altul mai plauzibil decât acela că dragostea niciodată nu piere, pentru că ea există din veșnicie, și în veșnicie, în viața de dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu, unde credința și nădejdea și-au epuizat sensul, pe când omul în Împărăția lui Dumnezeu trăiește în comuniunea dragostei cu Dumnezeu. Dragostea are două direcții sau obiective: către Dumnezeu și către om. Către Dumnezeu, Care ne-a iubit mai întâi și Lui Îi datorăm această iubire, ca să ne putem numi fii ai Lui, sau fii ai iubirii. Și iubirea față de semenii noștri, fiindcă suntem fii ai Aceluiași Tată ceresc. Iar iubirea față de aproapele decurge din iubirea față de Dumnezeu. Este recunoștința față de El pentru tot ceea ce a făcut și face pentru noi. Este chiar o datorie față de El și față de aproapele. Căci dacă zicem că iubim pe Dumnezeu, iar pe aproapele nu îl iubim, suntem mincinoși (I Ioan IV, 20). Prin iubirea pe care o arătăm aproapelui, urmăm exemplul Tatălui ceresc și iubirii Mântuitorului și faptelor Sale mântuitoare, care sunt fapte ale iubirii.

Cel mai bine și consistent au vorbit despre iubire Sfinții Apostoli Ioan și Pavel, fiindcă au şi trăit-o în Hristos și prin El în toți oamenii, descoperind-o în multe și felurite chipuri, culminând în definirea lui Dumnezeu ca fiind iubire (I Ioan IV, 8). Iar Sfântul Apostol Pavel scria Romanilor plin de entuziasm, întrebându-i: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos?” (Romani VIII, 35).

„Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea”

Revelatoare sunt aceste cuvinte ale Apostolului neamurilor, precum emoționante sunt și cele ale Sfântului Apostol Petru, rostite atunci când Mântuitorul a descoperit Taina Sfintei Euharistii, identificând pâinea și vinul euharistic cu însuși Trupul și Sângele Său: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan VI, 54). La auzul căror cuvinte unii dintre cei prezenți și chiar dintre ucenici s-au îndepărtat de El (Ioan VI, 66). „Deci a zis Iisus celor doisprezece: Nu vreți și voi să vă duceți?”. Și Simon Petru, pătruns de aceeași iubire pentru Hristos, a răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice” (Ioan VI, 67-68). Așa întocmai, toți Sfinții Apostoli și toți sfinții au răspuns prin iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, fiindcă ei au crezut în cuvintele Domnului, care sunt cuvintele vieții, ale iubirii, ale adevărului. Căci iubirea nu poate fi despărțită de adevăr și de dreptate. A spus-o Mântuitorul și nimeni nu poate să nege că nu știe acest adevăr, care este propriu ființei umane: „Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc… Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine… Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea?” Că și păcătoșii fac toate acestea (Luca VI, 31-34).

Sfinţii Apostoli urmau să fie trimişi la propovăduire şi îi aşteptau mulţi prigonitori şi vrăjmaşi. Din pricina prigonirii, ei s-ar fi mâhnit. „Şi, voind a răsplăti celor ce i-au mâhnit, ar fi tăcut şi nu ar fi învăţat, soarele Evangheliei s-ar fi stins.” De aceea, Domnul, luând-o mai înainte, îi sfătuieşte pe Apostoli ca toate cele ce li se vor întâmpla, să le sufere, încă şi ocări şi vicleşuguri (Sfântul Teofilact). El Însuşi, pe Cruce fiind răstignit, a zis: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca XXIII, 34).

Sfântul Isaac Sirul ne învaţă că probele la care este supus omul permanent îl pot înţelepţi pe el, mai cu seamă dacă e treaz şi ia aminte la sine. Şi află astfel câtă blândeţe şi bunătate primeşte sufletul lui în fiecare zi. Pornind de la zisele Mântuitorului, să depă­șim această stare inferioară a înțele­ge­rii iubirii și facerii de bine a aproapelui, căci altfel valoarea ei morală rămâne nulă. Să facem oamenilor ceea ce noi am dori ca ei să ne facă. Domnul ne cheamă la o iubire dezinteresată. Să facem binele de dragul binelui și al frumuseții lui, care aduce bucurie și mântuire sufletului. Cuvintele Mântuitorului condamnă mai cu seamă faptele rele ale oamenilor răi, care săvârșesc răul și nedreptatea cu bună știință și voință, făcând pe semenii lor să sufere. Să fim cu luare aminte la aceste cuvinte, pentru care vom da socoteală în fața lui Dumnezeu și acum și în veacul ce va să fie. Amin!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!