Diminutive culinare

Stelian Dumistrăcel, 13 August 2008

În raport cu diminutivele cu efect de „placebo“ ale medicilor, cuvintele de ademenire din meniuri ne proiectează posibilităţi ale desfătării pentru cerul gurii

În articolul de săptămâna trecută, am comentat câteva dintre cuvintele de… alint („guriţă“, „dinţişori“, „măseluţă“ şi altele) prin care medicii stomatologi ne îndulcesc momentele, în fond prea puţin plăcute, prin care trecem în timp ce ei se ocupă de necazurile noastre. Am anunţat, însă, că mai există o zonă predilectă a diminutivării, cea a gastronomiei comerciale, deşi, în speţă, alintul poate fi aici şi autoasumat: dimineaţa bem „o cafeluţă“, credem că, după „o mâncărică“ bună, un „păhărel de băuturică“ nu este nepotrivit etc. Iar o serie de diminutive s-au generalizat în nume de feluri de mâncare: perişoarele şi dovleceii din ciorbă, de exemplu, sau tocăniţa.

Demnă de toată atenţia, din perspectiva pragmaticii comunicării, este însă şi omniprezenţa diminutivelor manipulatoare în meniurile restaurantelor; numai accidental, în astfel de liste, pot apărea termeni… maturi, cum ar fi vacă sau berbec: ciorbiţa sau fripturica (!) sunt „de văcuţă“ şi nu vom strâmba din nas nici dacă este vorba de o „fripturică de berbecuţ“ (ce s-ar părea că nu mai miroase a… oaie) etc. Iar diminutivele „Oiţa“ şi „Căpriţa“ le-am găsit doar în nume de restaurante sau pensiuni!

Ba şi cuvintele din limba comună ce denumesc animale tinere sunt… frăgezite: „purcelul la tavă“ (sau „la rotisor“) poate fi convertit în „purceluş“ (mai ales la tavă, după meniurile de pe internet), după cum viţelul devine „viţeluş la cuptor“, iar „cotletul pané de viţel“ poate să cunoască metamorfoza în „agape cu viţeluş“; pe de altă parte, o adevărată performanţă se realizează în numele unei prăjituri: „mieluţ de Paşte“!

Dar, în meniuri, nu am întâlnit diminutive pentru vietăţi (în principiu de mici dimensiuni) a căror carne serveşte ca materie primă pentru bucate; peştele este preluat ca atare în „peşte la gril“ (sau „la cuptor, la grătar“); cum să recomanzi în acest context… peştişori? Te-ar putea duce gândul la „chitici“, nu-i aşa? Paralel, sau în alte cazuri, interdicţia spontană a diminutivării pare să vină din direcţii şi raţiuni diverse: „peştişorul“ este, în primul rând, cel „de aur“, din poveste, ca şi „răţuşca – cea urâtă“ (supa este „de raţă“). Şi cum să asociezi substantivul gâsculiţă cu gastronomia, când termenul s-a specializat, în limbajul familiar şi ludic, cu sensul de „persoană (de obicei de sex feminin) naivă, simpluţă“ (desigur, altfel stau lucrurile când diminutivul este folosit în arta decorativă: ni se recomandă, de exemplu, un „Ghiveci verde de teracotă cu gâsculiţă“). Dar, deşi de dimensiuni reduse, poţi dezmierda castraveţii, ca ingredient sau în garnituri; aşadar, gâsca poate fi umplută cu „castraveciori muraţi“ (după cum numai castraveciori sunt cei din borcanele cu murături), şi tot „de castraveciori“ poate fi „o sălăţică“.

În raport cu diminutivele cu efect de „placebo“ ale medicilor, cuvintele de ademenire din meniuri sunt, în fond, destul de transparent manipulatoare: ni se proiectează posibilităţi ale desfătării pentru cerul gurii; fireşte, cu efect asupra buzunarului. Dar, până la urmă, nici bucătarii nu au inventat respectivul registru de seducţie şi de incitare; acesta a luat naştere în limbajul familiar, al mamelor-bucătărese: mămica îi dă „puişorului“ pâiniţă cu untişor şi lăptic (ca acesta să nu-i ceară numaidecât o prăjiturică, pe care i-o promite eventual pentru altă dată), îl îndeamnă să vadă ce bună este „cărniţa asta de găinuţă“ şi nu-i rea nici „mămăliguţa cu brânzică“…

Deci, până la urmă, nici despre gusturile şi înclinaţiile lingvistice nimic de spus de rău!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!