Patristica
Din cugetările radiofonice ale părintelui Alexander Schmemann

Din cugetările radiofonice ale părintelui Alexander Schmemann

29 Mai 2018

Rostite în plină epocă de opresiune comunistă, reflecțiile teologice ale marelui teolog misionar și predicator rus Alexandre Schmemann (1921‑1983) ascultate la postul de radio Liberty îmbărbătau mii de suflete, insuflându-le duhul evlaviei față de cultul și sărbătorile Bisericii Ortodoxe. Printre acestea se numără și cuvinte inspirate legate de duhul și sensul sărbătorii Rusaliilor.

„Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh”. Rostim în mod obișnuit aceste cuvinte, care ne sunt familiare din copilărie, și dintr-odată ne izbesc ca și cum le-am auzi pentru prima dată. Da, știam că la zece zile de la Înălțare, și la 50 de zile de la Sfintele Paști, creștinii au prăznuit dintotdeauna Pogorârea Duhului Sfânt, căreia îi atribuim în limbaj liturgic numele de Cincizecime, și chiar mai adesea, potrivit unei tradiții populare, numele de sărbătoarea Sfintei Treimi. Din timpuri imemoriale, în acea zi biserica este împodobită cu frunze, iar solul este acoperit cu iarbă, iar la Vecernia solemnă din ziua sărbătorii credincioșii țin în mâini flori.

Rusaliile, praznicul luminii împlinite

Această sărbătoare a pătruns în conștiința populară și în literatura noastră ca o sărbătoare plină de lumină, care răspândește o strălucire solară, ca o sărbătoare a înfloririi, o întâlnire plină de bucurie cu omul și cu creația dumnezeiască pătrunsă de frumusețe și de har.

Toate religiile, și în special religiile primitive cele mai vechi, cunoșteau sărbătoarea înfloririi estivale, sărbătoarea primilor vlăstari, a primelor fructe, a primelor plante. Dacă în religiile vechi-testamentare Paștele era sărbătoarea învierii primăvăratice a lumii și a naturii, Cincizecimea era aceea a trecerii de la primăvară la vară, a biruinței soarelui și a luminii, a plenitudinii cosmice. Însă în Vechiul Testament această sărbătoare, cu adevărat universală, primește un nou sens: ea devine comemorarea anuală a urcării lui Moise pe Muntele Sinai, unde, într-o taină de negrăit, Dumnezeu i Se arătase, statornicind cu el Legământul Său, dându-i Poruncile și promițându-i mântuirea.

Cu alte cuvinte, religia a încetat să se mai identifice doar cu natura; ea devine principiu al Istoriei. Dumnezeu a descoperit omului Voia Sa în ceea ce-l privește, i-a arătat calea. Primăvara, vara, ciclul neschimbat al anotimpurilor au devenit semnul și simbolul nu numai al naturii, ci al finalității spirituale a umanității, al acestei creșteri către plenitudinea cunoașterii, a vieții și a desăvârșirii pe care Dumnezeu i-a încredințat-o.

O sărbătoare de demult care ne vorbește despre viitor

În sfârșit, în ultima perioadă a Vechiului Testament - prin învățătura și prorociile profeților -, acest praznic a devenit o sărbătoare orientată către viitor, către ultima biruință a lui Dumnezeu din sânul creației Sale. Așa cum spune prorocul Ioil: „Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, și fiii și fiicele voastre vor profeți, bătrânii voștri visuri vor visa, iar tinerii voștri vedenii vor vedea. Chiar și peste robi și peste roabe voi vărsa Duhul Meu. Și vă voi arăta semne minunate în cer și pe pământ (…), înainte de venirea zilei celei mari și înfricoșătoare a Domnului. Și oricine va chema numele Domnului se va izbăvi” (Ioil 3, 1-5).

Cincizecimea este așadar sărbătoarea naturii și a universului, sărbătoarea istoriei ca revelație a voinței dumnezeiești în ceea ce privește lumea și oamenii, praznicul izbânzii viitoare, a biruinței lui Dumnezeu asupra răului, a venirii „zilei celei mari și celei mai de pe urmă a Domnului”. Pe toate acestea trebuie să le știm și să ne amintim de ele pentru a înțelege cum au trăit primii creștini, cum au înțeles și prăznuit Cincizecimea, și cum a devenit ea una dintre sărbătorile esențiale ale creștinismului.

Cartea Faptele Apostolilor, dedicată istoriei primilor creștini și începutului propagării creștinismului, începe chiar cu descrierea celor întâmplate la 50 de zile de la Învierea lui Hristos și la zece zile după Înălțarea Sa la cer. Cartea începe cu cuvintele lui Hristos rostite în ajunul Înălțării Sale, prin care El le-a poruncit „să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte făgăduința Tatălui, pe care (a zis El) ați auzit-o de la Mine…” (Faptele Apostolilor 1, 4).

Și iată că după zece zile, „când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde erau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2, 1-4).

Apostolul Petru explică acest semn celor care îl văzuseră și care erau cuprinși de uimire, aducându-le aminte de cuvintele prorocului Ioil, citate mai sus: „Aceasta este ce s-a spus prin prorocul Ioil: Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul…” (Faptele Apostolilor 2, 17).

Astfel, pentru creștini, sărbătoarea Cincizecimii este plinirea a tot ceea ce a făcut Hristos; El a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu și iat-o că ni se arată! El a promis că dumnezeiescul Duh va dezvălui tot adevărul, și acest lucru se realizează. Universul, istoria, timpul, viața, totul este lămurit prin lumina cea mai de pe urmă, totul este umplut de un sens definitiv. Acesta a fost începutul în lume al „zilei celei mari și celei mai de pe urmă a Domnului”. (Fragment din lucrarea: Père Alexandre Schmemann, Vous tous qui avez soif... Entre­tiens spirituels, coll. Lâéchelle de Jacob, deuxième série, ­YMCA Press & OEIL François‑Xavier de Guibert, Paris, 2005, p. 223‑225;traducere și adaptare de diac. Ioan‑Aurelian Marinescu)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!