Documentar
Din iadul deznădejdii, în raiul dumnezeieştii iubiri

Din iadul deznădejdii, în raiul dumnezeieştii iubiri

Nicuşor Deciu, 09 August 2009

În memoria Ortodoxiei din secolul al XX-lea, arhimandritul Sofronie apare ca ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, la rândul său stareţ duhovnicesc, văzător al luminii dumnezeieşti şi neîntrecut zugrav al paradoxalei relaţii dintre om şi Dumnezeu. Cea mai expresivă şi convingătoare introducere în spiritualitatea fericitului stareţ Sofronie Saharov (pe numele său de mirean Serghie Simeonovici Saharov) nu poate fi alta decât expunerea unei teme, considerată de stareţul însuşi a fi esenţială în ceea ce priveşte lucrarea mântuirii sufletului, şi anume: negrăita experienţă a părăsirii de Dumnezeu şi a rostului ei în viaţa creştinului.

Despre această „temă“ se poate lua cunoştinţă din cărţile extrem de originale ale stareţului, care în realitate sunt alcătuite dintr-o sumă de mărturisiri ale trăirilor proprii în lucrarea rugăciunii, a vederii luminii celei nezidite sau a căutării deznădăjduite a Celui iubit în urma pierderii harului dumnezeiesc.

Recurgând la izvorul Tradiţiei, constatăm faptul că experienţa „părăsirii de Dumnezeu“ nu este deloc singulară în spiritualitatea ortodoxă, o întâlnim trăită cu mare intensitate la Sfântul Simeon Noul Teolog, de asemenea la povăţuitorul duhovnicesc al stareţului Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul, însă, ea nu este prezentă atât de frecvent şi pe o durată atât de întinsă (aproape întreaga viaţă), ca la ucenicul Sfântului Siluan.

În ceea ce-l priveşte pe Stareţul Sofronie, s-ar putea spune că el face cunoştinţă cu această experienţă chiar înainte de a deveni creştin practicant (mai exact, înainte de a reveni la credinţa vie a copilăriei sale), prin urmare, înainte de a şti ce anume se întâmplă în propriul sine, înainte de a-i oferi cineva o cât de mică explicaţie în legătură cu trăirile sale interioare. Fapta stareţului de a da tiparului trăirile sale cele mai tainice, fiind încă în această viaţă, rară în Tradiţia ortodoxă, are o motivaţie asupra căreia nu apasă nici un fel de egoism, nici patima trufiei cea greu de suferit, ci el însuşi o vede ca pe o rânduială a Proniei dumnezeieşti şi apoi un gest, făcut cu mare frică, pentru folosul omului contemporan:

„Acum, însă, nu mă tem a greşi foarte mult presupunând că în vremea noastră milioane de oameni din cele mai felurite pături sociale şi naţionalităţi trăiesc în cercul tragic al unor contradicţii asemănătoare, într-o măsură sau alta, cu ale mele. A face cunoştinţă cu un caz concret ca al meu ar putea chiar să fie de folos unora“.

Rugăciunea copilăriei şi tentaţiile tinereţii

Prima intensă trăire a părăsirii de Dumnezeu datează din anii tinereţii stareţului, pe vremea când sufletul său sensibil se îndeletnicea cu pictura. Era un tânăr mirean cu totul absorbit de arta sa şi de diversele moduri prin care şi-ar fi putut-o perfecţiona. Istoric vorbind, se afla în momentul în care Primul Război Mondial era în plină desfăşurare, urmat imediat în Rusia de fratricida Revoluţie bolşevică. Probabil că este o simplă coincidenţă faptul că lumea din afară se afla în tensiune, lumea din lăuntrul tânărului artist de asemenea, sau poate că era şi aceasta o rânduială dumnezeiască menită să-i descopere tânărului artist valoarea celor două lumi. Serghie arăta ca orice alt om, uneori purta discuţii cu artiştii din cercul său, zâmbea, dar niciodată nimănui nu i-a destăinuit ceva din cele ce se petreceau în adâncul sufletului său. El trăia simultan în cele două lumi, dar experienţele erau diferite şi nu se confundau niciodată: „Peste necuprinsele întinderi ale ţării mele“, relatează cel ce avea să devină stareţul Sofronie, „trecea un plug uriaş scoţând rădăcinile trecutului. Toţi erau în picioare; pretutindenea - tensiune mai presus de putinţa oamenilor de a îndura… multe se năruiseră în jurul meu, însă prăbuşirea mea lăuntrică era mai intensă, sau, ca să zic aşa, un moment mai important pentru mine“. Un lucru pe care la acea dată nu-l cunoştea i se descoperea prin această experienţă a disperării fără ieşire tânărului Serghie: valoarea sufletului, care este, după spusele Mântuitorului, mai mare decât a lumii întregi. „Ce folos va fi omului de va dobândi lumea întreagă, dar sufletul său îl va pierde?“ Or, tocmai acest suflet este marea miză din viaţa omului, suflet ce poate fi salvat doar printr-o neîntreruptă legătură cu adevăratul Dumnezeu. Este adevărat că, în acea perioadă, în viaţa lui Serghie Saharov s-a strecurat o idee străină duhului în care a fost crescut, cu nebănuite implicaţii asupra lumii interioare: tentaţia de a depăşi „ideea psihică“ a unui Dumnezeu personal. Această ispită a vrăjmaşului s-a concretizat în practicarea pentru un timp a meditaţiei de tip budist. Stareţul Sofronie consideră că acesta a fost primul mare păcat al lui, pe care conştiinţa l-a resimţit întreaga viaţă ca pe o trădare a adevăratului Dumnezeu, şi, la fel ca Apostolul Petru, s-a tânguit întreaga viaţă pentru această lepădare. Ca o primă consecinţă, meditaţia (practică orientală bazată pe concentrarea minţii asupra unui „absolut impersonal“ şi „depăşirea“ a tot ceea ce este personal) a produs ruptura de rugăciunea simplă a copilăriei. Urmarea directă a acestui fapt a fost apariţia stării de gol şi de deznădejde. Faptul că prin gestul acesta s-a produs depărtarea de adevăratul şi viul Dumnezeu nu a fost conştientizată decât mai târziu, după revenirea la credinţa pe care a primit-o de la părinţii săi.

„După ce din nou am aflat pe Hristos, experienţa mea orientală care se prelungise şapte sau opt ani apărea duhului meu ca cea mai cumplită nelegiuire înaintea dragostei lui Dumnezeu, pe care sufletul meu îl cunoscuse din fragedă copilărie.“ Este interesant faptul că cele pe care le povesteşte stareţul despre viaţa sa ar putea foarte bine să ne ducă cu gândul la istoria biblică a poporului lui Israel, la trădarea lui Dumnezeu pentru idolii închipuirii sau ai patimilor demonice, adică la ceea ce exegeza patristică a Scripturii numeşte „tipul biblic“ (preînchipuirea biblică) al poporului lui Israel, ce se poate regăsi în viaţa Bisericii şi chiar a fiecărui creştin în parte. Dar, de asemenea, ne revelează în mod convingător şi chinuitoarea rătăcire a multor oameni din zilele noastre prin religiile orientale, oameni care s-au născut creştini, dar care, din nefericire, nu au ştiut niciodată că, de fapt, particularitatea esenţială a Bisericii lui Hristos este prin excelenţă trăirea lui Dumnezeu care este iubire, iar nu vreun oarecare act moral formal.

Pedagogia întoarcerii

A urmat dureroasa pedagogie a întoarcerii sufletului către Cel ce doreşte cu adevărat ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Din această rătăcire, aşa cum reiese din propriile însemnări, l-a scos mâna cea tare a lui Dumnezeu, Care i-a înfăţişat păcatul împotriva iubirii Sale „ca pe o sinucidere, iar aceasta nu în planul trupului stricăcios, ci ca o cădere în veşnicie de la Făcătorul meu“. A urmat suferinţa produsă de conştientizarea păcatului, apoi suferinţa căutării prin rugăciune a Celui ce este Dumnezeul Personal, dar pe care el Îl părăsise:

„O, sufeream, dar nu aflam nicăieri scăpare, fără numai în rugăciunea care se născuse în mine din nou, rugăciunea către Cel necunoscut sau, mai bine zis, către Cel uitat de mine.“

Stareţul Sofronie nu a fost un om lipsit de ceea ce îndeobşte poartă numele de cultură; de asemenea, nu a fost un om neinformat în legătură cu artele şi ştiinţele. Chiar şi după mulţi ani de duhovnicie, atunci când scrie el are în vedere implicaţiile scrisului său în planul vieţii omului contemporan. De asemenea, eventuala asociere a stărilor descrise de el cu ceea ce foarte simplist se numeşte astăzi „nebunie“ sau „boală psihică“ este preîntâmpinată prin faptul că abordarea stărilor sale, dar şi a sufletului omenesc în genere o face exclusiv din perspectiva lui Dumnezeu.

„Ciocnirile mele lăuntrice multora ar putea părea a nu fi departe de manifestări ale nebuniei, dar, cumva, intuitiv, eu ştiam că ceea ce se petrece cu mine era în afara competenţei psihiatriei ştiinţifice banale. A mă fi adresat medicilor de profesie ar fi fost cu adevărat o profanare de neiertat.“

După cum se poate observa, odată cu trecerea timpului, lucrurile se lămuresc şi capătă sens, dar acest lucru nu înseamnă totodată şi izbăvirea de părăsire sau nu o izbăvire definitivă. Nimerit ar fi de precizat aici că însăşi intrarea în viaţa monahală a stareţului nu aduce eliminarea acestei stări de maximă încordare sufletească. Dinamica şi iconomia acestei stări stă doar în puterea lui Dumnezeu, la care nici un lucru nu este lipsit de sens.

Taina părăsirii de Dumnezeu

Din cele ce stareţul Sofronie însuşi a experimentat pe parcursul îndelungatei sale vieţi, a văzut că Dumnezeu lucrează în primul rând pentru viaţa veşnică a omului, iar nu pentru rezolvarea problemelor trecătoare, fie ele chiar probleme de natură psihică. Mai mult decât atât, în ceea ce s-ar putea numi partea a doua a vieţii creştinului, atunci când el se leapădă de păcate şi de patimile egoiste, părăsirea de Dumnezeu rămâne într-o anumită formă, în vederea întăririi credinţei în Dumnezeu.

„Tot omul care cu adevărat caută mântuirea neapărat trebuie să treacă prin experienţa părăsirii de către Dumnezeu. Uneori, ea pare să atingă o asemenea putere, că până şi scurte clipite par a fi în afara vremii. Astfel de stări extreme nu adesea se trimit nevoitorului; însă, sub o formă mai uşoară, această încercare a credinţei noastre ne poate însoţi ani îndelungaţi în cel de-al doilea răstimp al vieţii duhovniceşti a creştinului, adică atunci când Pronia îl lasă să sufere o slăbire, ba chiar o îndepărtare a primului har. Această părăsire de neocolit cuprinde un adânc tâlc: a da omului putinţa să-şi arate propria libertate şi credincioşie faţă de Dumnezeu.“

Părăsirea în această etapă nu mai este legată de făptuirea vreunui păcat. Într-un mod aproape de neînţeles, părăsirea este legată acum de creşterea duhovnicească a creştinului care, în ciuda părăsirii, el rămâne nedespărţit de Dumnezeu, unica sa salvare din moarte.

„Viaţa duhovnicească poartă un caracter deosebit de dinamic“

Există totuşi o particularitate a acestei tulburătoare experienţe duhovniceşti. Stareţul mărturiseşte că nu oricine are „privilegiul“ de a trece prin această stare:

„Cei necredincioşi nu cunosc părăsirea de către Dumnezeu. Acest amar îl trăiesc doar cei care au cunoscut deja bunătatea Lui şi năzuiesc cu toate puterile a rămâne în El şi cu El“. Această importantă precizare ar putea fi înţeleasă din două perspective. Mai întâi, faptul că cel cu totul necredincios suferă şi el o părăsire a lui Dumnezeu, dar una nemântuitoare, prin neputinţa stabilirii vreunui dialog sau a vreunei relaţii, datorată învârtoşării totale a omului. Sau, în alt mod, datorită viclenei identificări a bunăstării materiale sau trupeşti cu binecuvântarea lui Dumnezeu, omul se află slujitor cu totul absorbit al idoleştii închipuiri, fapt ce blochează orice încercare de „pătrundere“ a adevăratului Dumnezeu în viaţa lui.

Din consideraţiile stareţului reiese faptul ca viaţa unui creştin nu cunoaşte în această lume starea fără ispite, pentru că Dumnezeu a păstrat acest har pentru împărăţia cea veşnică şi neclătinată. Din acest motiv, poate, înşelarea se strecoară în căutarea stabilităţii în această lume.

„Viaţa duhovnicească a unui creştin poartă un caracter deosebit de dinamic. Ea niciodată nu este statică: este nesfârşit de felurită în manifestările ei. Pe de o parte, aceasta îi vădeşte bogăţia, pe de alta, faptul că noi încă nu am atins desăvârşirea.“

În acest fel se poate înţelege rostul oricărei încercări în această viaţă, tot astfel se descoperă şi necesitatea continuei lupte pentru a nu pierde legătura personală, aşadar dinamică, cu Cel nemărginit.

„În afara acestei conştiinţe nu este mişcare către Cel înalt; mulţumirea de sine, aşadar, este simptomul sau al paraliziei duhovniceşti, sau al căderii.“ Iată că, în viziunea oamenilor duhovniceşti, ceea ce pare a fi stare de bine şi mulţumire este, de fapt, semnul unei mari primejdii, acela al căderii din Dumnezeu. Dimpotrivă, teribilele încercări sau chiar boli de orice fel sunt indiciul unei cercetări de sus, al unei lupte duhovniceşti, care se dă pentru curăţirea lăuntrică. Mai mult decât toate acestea, prin părăsirea de Dumnezeu, care nu poate fi suportată fără smerenie şi căinţă pentru păcate, se lucrează transformarea mântuitoare a omului, necesară primirii lui Hristos şi unirii cu El.

„Astfel se săvârşeşte curăţirea noastră de moştenirea cea blestemată (vezi Fac. 3, 14-19); în acest chip, treptat pătrunde în noi de acum o nouă energie nezidită.“

Puterea mântuitoare a deznădejdii

Fericitul stareţ Sofronie a avut marea binecuvântare de avea ca îndrumător în viaţa monahală un om, după propriile sale cuvinte, „ales de Dumnezeu“, Sfântul Siluan Athonitul, care a ştiut din proprie experienţă prin ce tip de încercări trece ucenicul său. Aşa cum am amintit, Siluan însuşi a făcut teribila experienţă a părăsirii de Dumnezeu. Iată ce scrie ucenicul Sofronie despre starea stareţului său în momentul acela de maximă intensitate a retragerii harului dumnezeiesc:

„Acea părăsire de Dumnezeu ce i-a fost dat Sfântului Siluan să o trăiască înainte de a i Se arăta Domnul, în realitatea sa duhovnicească este deşertarea (kenosis) stareţului însuşi. În acea părăsire de către Dumnezeu, pe care a exprimat-o prin cuvintele: Pre Dumnezeu a îndupleca este cu neputinţă, se vădeşte Pronia lui Dumnezeu care i-a dat lui Siluan să se adâncească în întunecoasa deznădejde, să cerce murirea care îngrozeşte sufletul, să fie redus la o micşorare limită, în virtutea îndepărtării lui Dumnezeu de la el. Însă, tocmai această pogorâre la iad fusese pregătirea sufletului pentru a primi pe Hristos, Care i S-a arătat întru putere mare“.

Experienţa Sfântului Siluan, pe care stareţului Sofronie o consideră mai mare în intensitate decât tot ceea ce el însuşi a trăit, este, în esenţă, o urmare interioară a vieţii Mântuitorului, în special a răstignirii Lui. În adâncul acestei trăiri, când puterile omeneşti ajunseseră la limită, Siluan a primit cuvânt de la Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“. Acest faimos cuvânt este considerat de stareţul Sofronie a fi un cuvânt adresat în egală măsură lumii noastre caracterizate printr-o deznădejde atotcuprinzătoare. Cuvântul acesta a fost înţeles în adâncul lui de către Siluan cu mare simplitate, aşa cum probabil un intelectual nu ar fi putut-o face, tentat fiind de cântărirea şi evaluarea teoretică a cuvintelor.

Dar ce a făcut smeritul monah Siluan pentru a se vindeca de deznădejdea ce duce la moarte? Cu multă „simplitate“, ne spune el însuşi: „Am început să fac aşa cum m-a învăţat Domnul; şi mintea mi s-a curăţit, iar Duhul mărturisea sufletului mântuirea“. De ce oare ţine stareţul Sofronie să spună şi cele ce a gândit şi a făcut Sfântul Siluan după descoperirea lui Hristos? Poate pentru a se înţelege, în măsura posibilului, adevărul că nepieritoarele cuvinte ale lui Hristos nu sunt formule magice şi, prin urmare, nu lucrează de la sine. Dar pentru ce această precizare? Probabil pentru că, iată, de acum a trecut jumătate de veac de la adresarea făcută de Hristos lumii prin Sfântul Siluan şi mulţi au aflat de aceste cuvinte şi de celelalte pe care le-a scris Siluan, în Duhul Sfânt fiind, în smerita lui carte, dar lumea nu este mai puţin deznădăjduită şi mai puţin oarbă în a găsi leacul acestei boli duhovniceşti. Iar aceasta se întâmplă, în mod paradoxal, în ciuda nenumăratelor terapii născocite de om în ultimul veac. De aceea, privind acum spre cei doi, se poate spune atât despre Sfântul Siluan, cât şi despre exegetul său, stareţul Sofronie, că din iadul deznădejdii i-a trecut în raiul dumnezeieştii iubiri smerenia împlinirii cuvintelor lui Hristos.

„Dumnezeu îmi răspunde cu… tăcere“

Există o scrisoare inedită, care datează cel mai probabil din ultimul an al vieţii pământeşti a stareţului Sofronie. Această foarte sensibilă scrisoare, adresată unei persoane din Cipru, al cărei nume este trecut sub tăcere, dă mărturie despre faptul că pe întreg parcursul vieţii stareţului nu a încetat niciodată neînţeleasa dialectică existenţială a părăsirii şi iarăşi a revelării lui Dumnezeu şi, de asemenea, nici lupta pentru a nu se afla cumva în afara iubirii lui Hristos. Dar, totodată, vom face cunoştinţă cu o scrisoare senină şi plină de nădejde în existenţa unui scop mântuitor care, de cele mai multe ori, depăşeşte putere de înţelegere a minţii omeneşti, în tot ceea ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple în viaţa unei persoane concrete. Iată conţinutul integral al scrisorii:

„De 57 de ani port rasa călugărească şi mi se pare că nu am vrut să mă aflu întru negrijă în cele ale mântuirii, şi totdeauna cu mare frică şi lacrimi rugam pe Dumnezeu să facă milă cu mine, să-mi ierte toate păcatele mele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Lui. Am încercat, după cum mi se pare, cu toată puterea mea, să nu nedreptăţesc nici o persoană pe pământ. Mai mult chiar, m-am rugat să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni, fără să aştept de la ei nici o plată materială sau spirituală, aşteptând numai de la Dumnezeu harul iertării păcatelor mele.

Şi, cu toate acestea, în tot acest timp, mai mult de jumătate de veac nu am cunoscut perioade de pace sau de siguranţă, ci totdeauna simţeam în jurul meu ameninţări sau cel puţin atitudini potrivnice. Orice încep să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc piedici de netrecut. Porţile lumii acesteia, aproape toate, îmi sunt închise. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul tuturor acestor încercări. Aşadar, sunt acestea semnul mâniei lui Dumnezeu pentru mine, cel păcătos, sau altceva se întâmplă? L-am rugat de nenumărate ori pe Dumnezeu să-mi descopere de ce merg lucrurile aşa, dar Dumnezeu îmi răspunde cu… tăcere.

Din acestea veţi înţelege că nu sunt în măsură să dau o explicaţie dramaticei încercări prin care treceţi. Însă, vă avem întotdeauna în rugăciunile noastre cu iubire şi durere.

Dificil lucru este pentru noi să-l acuzăm pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar, de asemenea, nu-i simplu să facem dimpotrivă, ca prietenii lui Iov, care, dorind să devină apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, au uitat de înfricoşătoarele chinuri prin care a trecut Iov.

Astfel, tace Dumnezeu, tăcem şi noi“.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!