Patristica
Din învăţăturile Sfântului Calinic

Din învăţăturile Sfântului Calinic

Atât din viaţa, cât şi din învăţăturile lăsate posterităţii, Sfântul Calinic s-a arătat cu adevărat făclie vie şi pildă duhovnicească monahilor, preoţilor şi mirenilor deopotrivă. Din Lavra Cernicăi şi până în Cetatea Băniei, de la Râmnic la Frăsinei, Tismana sau Lainici, arhiereul lui Hristos a adus mângâiere celor de departe şi celor de aproape, schimbând cu puterea exemplului său o lume secătuită de apa cea vie a învăţăturilor celor de Dumnezeu cuvântătoare.
 
Cu adevărat părinte al virtuţilor, Sfântul Calinic s-a străduit să aducă în lume împărtăşirea euharistico-mistică a trăirii în Hristos. El a reuşit într-un mod cu totul aparte să apropie, fără amestecare, cele două „polarităţi“ ale vieţii eclesiale: familia şi viaţa călugărească, aceasta datorându-se în mare parte darului de a fi „părinte al părinţilor“, „născând mulţime de fii duhovniceşti“ (aşa cum îl numea IPS Părinte Mitropolit Irineu Popa, cu ocazia primirii Sfintelor Moaşte ale Sfântului Calinic în Catedrala mitropolitană „Sfântul Dumitru“ din Cetatea Băniei, sâmbătă, 28 aprilie 2012). Înainte de a fi chemat la arhierie, Sfântul Calinic a reuşit să-şi îmbogăţească experienţa ascetică, dobândită în şcoala de la Cernica, cu experienţa athonită. Prinosul nenumăratelor sale nevoinţe şi experienţe mistice l-a rânduit totdeauna spre folosul obştii, raportându-le personal, după puterea şi pregătirea duhovnicească a fiecărui vieţuitor în parte.

Chipul îngeresc al nevoinţelor

Exemplul vieţii sale îl vădeşte ca pe un monah cu vieţuire aspră, dăruit de Dumnezeu cu harisma vindecărilor, cu darul neîncetatei rugăciuni a lui Iisus, aplecat în permanenţă spre postire şi milostenie. Astfel, sub autoritatea propriului exemplu, Sfântul a întocmit reguli pentru buna rânduială a monahilor pe care îi călăuzea. Poveţele sale au rămas şi astăzi oglindă pentru cel afierosit să fie „singur cu Hristos“. „Acesta este dator fieştecarele din noi: să păzească mai întâi pravila Sfintei Biserici, cele şapte Laude fără lipsă, ascultarea, masa de obşte, buna orânduială, smerenia, teierea voii, tăcerea buzelor, rugăciunea lui Iisus, neîncetat în gură, în minte, în inimă să o avem, ca să ne folosim de şederea în mănăstire în chip călugăresc; să avem umbletul liniştit, portul zmerit, hainele de lână, de pânză, negre iar nu de altă văpsea sau altă materie... Mâncarea: peşte, lapte, brânză, ouă, când va fi slobod; iar care va călca vreuna dintr-acestea, va fi un păgân şi vameş adunării de obşte“ (pr. Dumitru Furtună, „Ucenicii stareţului Paisie în Mănăstirile Cernica şi Căldăruşani“, p. 134).

Ferirea de gânduri şi participarea la sfintele slujbe

Pe de altă parte, Sfântul şi-a îndemnat întotdeauna ucenicii săi să fie neîmprăştiaţi cu mintea, stăruind în rugăciune înlăuntrul chiliei, avertizându-i totodată faţă de pericolul disipării: „Călugărul care zăboveşte afară de chilie, fără a fi trimis de ascultare, se împute ca peştele scos din apă. Să nu aveţi prieteşuguri deosebite între voi; să nu aveţi pungă osebită, ca Iuda“. În acelaşi context, Sfântul Calinic, în calitatea sa de părinte duhovnicesc al monahilor de la Cernica, atrage atenţia asupra gândurilor pe care necuratul le sădeşte în mintea nevoitorului: „Vă rog, păziţi-vă de cele trei arme ale diavolului, adică acestea: lenevirea, uitarea şi necredinţa, prin care satana robeşte lumea în pierzare“ (Ioanichie Bălan, „Patericul românesc“, pp. 436-437). La aceste pericole, el adaugăşi pe cel al lipsei de la sfintele slujbe. În cazul monahilor care nu se trezesc pentru slujbele de noapte, de pildă, Sfântul Calinic rânduieşte următoarele: „Cei care nu se scoală la slujba bisericii noaptea, să facă 100 de închinăciuni la pavecerniţă înaintea bisericii şi când ies părinţii din biserică, cu genunchii plecaţi la pământ să zică: Iertaţi-mă că n-am venit la slujba bisericească. Asemenea şi cei care nu vin la ceasuri la vecernie, la pavecerniţă, cu asemenea canon; iar dacă a rămas pentru vreo neputinţă, sau ascultare, sau pricini binecuvântate să se mărturisească la duhovnic şi să-l ierte“ (cap. 3 din „Povăţuirile scrise de Sfântul Calinic pentru monahii de la Cernica“).

Sărăcia de bunăvoie

Toate aceste sfaturi au fost lucrate mai întâi la nivel personal. Pe toate Sfântul le-a experiat mai întâi în propria sa viaţă. Au rămas memorabile în acest sens cuvintele însemnate din Diata sa, alcătuită cu proprie mână, la anul 1866, în Reşedinţa episcopală de la Râmnic: „De când am îmbrăcat Sfântul monahicesc chip Îngeresc, în Sfânta Monastire Cernica, în anul al 19(lea) al vârstei mele şi m-am făgăduit lui Dumnezeu, ca să am vieţuirea cea de bună voie, din vremea aceea şi până la apropierea de mormânt, n-am câştigat averi sau mişelii, numai cărţi, sfinte cărţi. N-am adunat aur sau argint, n-am voit să am haine de prisos, nici ori ce fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului, că necâştigarea şi acea călugărească cu duhul şi cu lucrul, dupe putinţă m-am sârguit a păzi, neîngrijind de sine-mi, ci punându-mi toată nădejdea spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu care niciodată nu m-a lăsat; iar darurile cele ce primim de la făcătorii mei de bine şi veniturile cele de la dregători, pe acelea le-am cheltuit la ale mele nevoi, ale mănăstirii trebuinţe, cât am fost Arhimandrit. Aşijderea şi Arhiereu fiind, n-am adunat veniturile, ci le-am cheltuit la nevoinţele mele şi nevoile celor lipsiţi fraţi în Hristos şi unde Dumnezeu mi-au poruncit şi la înnoirea episcopiei, fiind cu totul în derăpănare“ (Diata Preafericitului Episcop Calinic, în Casian Cernicanul, „Istoriile Sfintelor Monastiri Cernica şi Căldăruşani“, pp. 164-165).
 
Sfântul Calinic a ştiut cel mai bine să dimensioneze practic experienţa mistică a trăirii lui Hristos în asceză. Iubirea de aproapele a fost în acest sens cel mai firesc mod de exprimare. Biograful şi ucenicul său, Atanasie Baldovin, descrie în nenumărate rânduri această latură a personalităţii sale. El spune că „era atât de milostiv, încât, când nu avea ce să dea milostenie, îşi dădea hainele de pe preasfinţia sa şi plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani de unde voi şti, ca să aibă să dea la «fraţii lui Hristos», căci aşa numea fericitul pe săraci şi neputincioşi“ (Ioanichie Bălan, „Patericul românesc“, p. 433).

Dimensiunea practică a unei vieţuiri mistice

Odată cu numirea sa în scaunul de arhiereu al Eparhiei de Râmnic, Sfântul Calinic completează textura spiritului său paisian, călit în Lavra Cernicăi, cu dimensiunea mistică a unei experienţe aplicate practic în dinamicul vieţii eclesiale. El păşeşte într-un spaţiu fecund duhovniceşte şi totodată secătuit de binecuvântarea unei prezenţe arhiereşti vreme de aproape 10 ani. Dincolo de greutăţile inerente, el reuşeşte să împletească desăvârşit „rugăciunea şi înfrânarea cea mai severă, cu activitatea de ctitor şi ziditor de biserici“ (Filocalia VIII, p. 548).
 
La Frăsinei, de pildă, Sfântul a reuşit să statornicească, prin jurământ lăsat cu limbă de moarte, tradiţia unei desăvârşite vieţuirii sihaste, transformând un loc ce mai-nainte fusese pustiu într-un adevărat „Athos românesc“. Grija pentru preoţi a rămas şi ea scrisă cu litere nemuritoare în istoria Bisericii Oltene. Povăţuirile sale se păstrează şi astăzi pe cărţile de hirotonie, date în perioada episcopatului său.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!