Actualitate religioasă
Din istoria formării neamului românesc

Din istoria formării neamului românesc

21 Aprilie 2013

Puţine popoare au avut privilegiul de a se forma în istorie aşa cum s-a născut în cristelniţa creştină poporul român. A fi român a fost sinonim, de la începuturile acestui popor, cu a fi creştin. Credinţa apostolică a reprezentat aluatul care a dospit toată frământătura populaţiilor amestecate ce ramăseseră în urma cuceririi şi apoi a retragerii romane de pe teritoriile vechii Dacii. Românitatea a izvorât din această prefacere care a lucrat fără zgomot, dar intens şi aprins, la închegarea unui popor creştin.

Încă din primele secole, poporul creştin al acestor locuri a născut martiri, cuvioşi şi sfinţi ierarhi, mucenicia lor fiind înscrisă în actele martirice. Sfinţii Mucenici Montanus preotul şi soţia sa Maxima, din Singidunum (azi Belgrad - Serbia), Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion, din Halmyris, Sfinţii Cuvioşi Ioan Casian şi Gherman, din Dobrogea, Sfinţii Ierarhi ai Tomisului, care au participat la Sinoade Ecumenice şi locale, sunt doar cele mai cunoscute repere ale unei prezenţe creştine mărturisitoare şi luminoase. Această credinţă lucrătoare, care încheagă laolaltă un neam lipsit de putere militară şi politică, este singura explicaţie pentru care poporul nostru trece nevătămat, mai bine de 1.000 de ani, prin toate încercările istoriei, rămânând creştin şi prin urmare român. În Biserică, în tinda mănăstirilor, în credinţa Domnului Hristos Cel mort şi înviat, aici găsim secretul prin care un popor „invizibil“ pentru cei care văd istoria doar în faptele de vitejie ale „celor mari“ traversează o perioadă atât de lungă, păstrându-şi intacte limba şi credinţa, adică „legea strămoşească“. De aceea, atunci când prin Pronia Cerească i s-a rânduit neamului să se întărească prin voievodate (secolul XIV), de la vlădică la opincă s-a ţinut seama că „judecata nu vine nici de la răsărituri, nici de la apusuri şi nici din munţii pustiei, fiindcă Dumnezeu e Judecător, pe unul îl smereşte, pe altul îl înalţă“ (Psalmii 74, 6-7).

Sfaturile Sfântului Neagoe Basarab, „prima sinteză teologică românească“

Marii domnitori ai neamului nostru ştiau cui datorează stăpânirea lor vremelnică şi înţelegeau că nu o pot menţine doar prin mijloace omeneşti sau politice. Domnitorii creştini au lăsat posterităţii amintirea unor ctitori de neam şi de Biserică, au lăsat mănăstiri în care credinţa naşte cultura creştină. Mănăstirile de la Cozia, Tismana, Curtea de Argeş, Horezu, Bistriţa, Arnota, pleiada de mănăstiri ctitorite de Ştefan cel Mare şi Sfânt, în fruntea cărora stau Putna şi Neamţ, sunt adevărate cetăţi ale spiritualităţii creştine româneşti. Calitatea domnitorilor români de ctitori şi de împreună veghetori, alături de ierarhii Bisericii, este primordială. Cel mai bun exemplu este Sfântul Neagoe Basarab, care lasă drept învăţătură fiului şi urmaşului său la tron o scriere profund duhovnicească, lucrare atât teologică, cât şi pedagogică, intitulată sugestiv: „Învăţăturile către fiul său Theodosie“. Valoarea acestei capodopere este imensă, fiind „prima sinteză teologică românească, într-o lucrare unitară, care este în acelaşi timp şi carte de învăţătură, tratat de morală, de dogmatică şi de spiritualitate“. Lucrarea dovedeşte că noi, românii, am intrat în epoca Renaşterii printr-o operă mare căreia va trebui să i se acorde locul ce i se cuvine atât în cultura teologică românească, cât şi în cultura românească şi europeană.

Ridicarea domniei la rang de martiraj

Învăţăturile acestea nu fac decât să rezume principiile creştine după care s-au condus familiile de domnitori români. Şirul acestora este încununat de una din cele mai zguduitoare pilde martirice pentru o familie regală: mucenicia Sfântului Constantin Brâncoveanu, care şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu alături de fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, împreună cu sfetnicul Ianache. În felul acesta, Părintele Ceresc a rânduit neamului nostru ridicarea puterii voievodale la cel mai înalt rang de desăvârşire, câştigat prin biruinţa definitivă asupra acestei lumi.

Ca întărire în acest război, putem constata că aproape fiecare mare domnitor este secondat de o mare personalitate duhovnicească: Mircea cel Bătrân de Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Neagoe Basarab de Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Constantin Brâncoveanu de Sfântul Antim Ivireanul, Sfântul Ştefan cel Mare de Sfântul Daniil Sihastrul, Vasile Lupu de Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei.

Geneza învăţământului românesc în tinda Bisericii

Prin aceste personalităţi duhovniceşti, care s-au îngrijit de învăţătura şi cultura creştină, mănăstirile devin şi adevărate şcoli ale poporului român şi secole la rând întăresc zidirea culturală a neamului nostru. Marii ierarhi au fost în acelaşi timp şi marii creatori de şcoală şi de limba românească. Unul dintre cei care au contribuit la introducerea limbii române în sfintele slujbe a fost Sfântul Antim Ivireanul, originar din părţile Iviriei (Georgia de azi). Considerat cel mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti, a fost încununat cu sfârşit mucenicesc în anul 1716. Prin Didahiile sale a înlocuit cazania cu predica vie, referitoare la viaţa de toate zilele.

În mănăstiri se scriu primele cronici şi letopiseţe (Pomelnicul de la Bistriţa Moldovei - sec. XV, Letopiseţul de la Putna - prima jumătate a sec. XVI, Cronicile episcopilor Macarie al Romanului şi Eftimie al Rădăuţilor şi a călugărului Azarie - sec. XVI, toate în limba slavonă, apoi Cronica Universală a călugărului Mihai Moxa din Ţara Românească - prima jumătate a sec. XVII, în româneşte) şi se pun bazele primelor tipografii. Primele Şcoli Medii (Colegiul de la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi) şi superioare (Academia de la Sfântul Sava“ din Bucureşti) sunt înfiinţate tot în mănăstiri sau la iniţiativa mitropoliţilor.

Împreună-lucrarea dintre Biserică şi Stat în istorie

Poporul român este primul popor ortodox din estul Europei care a introdus limba populară curentă în cult, încă din secolul al XVI-lea. În acest context, promovarea învăţăturii Bisericii Ortodoxe Române a fost susţinută deopotrivă de ierarhii şi domnitorii români. Biblia de la Bucureşti (1688), de pildă, a fost o încununare a eforturilor cărturarilor din cele trei ţări româneşti de a traduce cuvântul lui Dumnezeu într-o limbă care să fie înţeleasă de toţi românii. Prin această monumentală lucrare, care a contribuit şi la dezvoltarea limbii literare, românii au devansat cu un secol primele traduceri integrale ale Bibliei la popoarele ortodoxe. Aşa se face că în procesul de formare a poporului român, de la primirea Evangheliei predicate de Sfântul Apostol Andrei, rolul Bisericii a fost decisiv în cristalizarea conştiinţei de neam, în susţinerea identităţii naţionale, în formarea şi dezvoltarea limbii române literare, aşa cum subliniază vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului: „Pentru vremea când nu existau încă şcoli ca atare, când învăţătura se preda oral de la om la om şi când singurele cărţi erau cele de literatură religioasă, acestea au îndeplinit, fără nici o îndoială, rolul de manuale de învăţământ. În primul rând, au fost cărţi de citire, instrumente ale ştiinţei de carte, primele arme, primele mijloace de lucru împotriva analfabetismului, primele semne ale culturii. Că a fost aşa, şi că există net conştiinţa acestei funcţii şi că îşi dădeau seama de importanţa ştiinţei de carte, o vedem limpede în multe din prefeţele cărţilor religioase“. (Pr. Dumitru Crîngoiu, Parohia Breasta, judeţul Dolj)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!