Editorial
Din nou, despre religia în şcoală

Din nou, despre religia în şcoală

Augustin Păunoiu, 16 Iulie 2014

E vară şi copiii au intrat în vacanţa cea mare, dar discuţiile pe marginea programei şcolare, mai cu seamă privind disciplina religie, precum şi sesiunile suplimentare ale examenului de bacalaureat nasc discuţii susţinute, aprinse.

Acum o săptămână şi jumătate în urmă, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti a fost gazda unei dezbateri pe tema predării religiei în şcoală. La eveniment au participat profesori de teologie, de filosofie şi de la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române. Subiectul nu e nou, se ştie, dar răspunsuri trebuie date mereu celor care întreabă, care se întreabă la ce bun religia în şcoală, de ce să nu studiem etica sau istoria religiilor mai degrabă decât să învăţăm să ne închinăm corect şi să ştim câte ceva despre credinţa în care ne-au botezat părinţii noştri, oare nu îndoctrinăm sau mutilăm sufleteşte copiii prezentându-le viaţa Mântuitorului?

Nu vreau să fac aici pledoaria orei de religie în şcoală, dar atunci când, venind în drum spre Bucureşti, am urcat în maşina unor tineri şi povestindu-le despre înverşunarea unora împotriva predării în şcolile publice a învăţăturii creştine, aceştia au fost foarte surprinşi şi m-au întrebat nedumeriţi: „De ce asta? Doar religia a fost materia care mi-a plăcut cel mai mult în şcoală…“ Gândurile spuse celor care m-au luat în maşina lor spre Capitală le voi reda şi aici.

Lupta pentru predarea sau nu a religiei în şcoală are o miză mult mai mare decât ne putem gândi. E vorba ca societatea românească să aibă un set de valori morale comune, să gândească unitar, nu fragmentar, nu fărâmiţat. Atunci când în marea lor majoritate oamenii gândesc sănătos, corect, moral, societatea în ansamblu şi omul luat în sine se pot salva, se pot îndrepta dacă greşesc, dacă se rătăcesc. Omul are nişte repere care rămân fixe pentru el. Nu sunt lovite de relativitate. Dar dacă aceste puncte stabile dispar, dacă nu mai ai nici o baliză după care să te ghidezi, te poţi îneca foarte uşor. Îmi vin în minte cuvintele Episcopului Vartolomeu Stănescu, ales Episcop al Râmnicului Noul Severin după reîntregirea României din anul 1918, care spunea într-una din alocuţiunile sale în Senatul României: „Biserica nu ne învaţă nici agricultură, nici vreun alt meşteşug şi nici să fim buni militari. Biserica ne dă altceva decât competenţa ocupaţiilor, ne dă un tezaur de energie morală, care ne face disciplinaţi şi capabili să ne adaptăm vieţii, oricât de grozave ar fi greutăţile ei. (…) Noi, cei bisericeşti (se referă la preoţii şi ierarhii Bisericii, n.n.), suntem aici ca să străjuim sufletul neamului nostru contribuind la crearea în ţara noastră a unui mediu politic, economic şi cultural care să nu jignească şi să nu vatăme întru nimic sufletul românesc“.

Din ideile ilustrului ierarh observăm că este datoria Bisericii să se ocupe de sănătatea sufletească a poporului pe care îl păstoreşte. Şi aceasta se menţine numai atunci când turma cea cuvântătoare este unită, aşa cum spune şi Hristos în Evanghelia după Ioan, capitolul 10.

O povestioară veche românească, populară, dar plină de tâlc, zice că odată un topor fără coadă s-a apucat să taie o pădure bătrână. Toţi copacii erau îngroziţi de moarte, dar un stejar bătrân îi întrebă dacă toporul este ajutat de vreunul dintre ei. Copacii răspunseră că nu. Atunci bătrânul stejar le spuse să fie pe pace, căci toporul singur nu va putea să le facă nimic, atât timp cât toţi vor fi într-un gând. Numai dezunirea va putea să creeze dezbinare şi lipsa coeziunii. Să nu fie!


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!