Lumina literară şi artistică
Din poezia temnițelor

Din poezia temnițelor

26 Noiembrie 2017

Radu Gyr
AS-NOAPTE, IISUS...

As-noapte Iisus mi-a intrat în
celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă,
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini
pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veşminte,
argintându-I pe mâini vechi
spărturi.

M-am ridicat de subt pătura sură:
- Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
și mi-a făcut semn să tac...

A stat lângă mine pe rogojină:
- Pune-Mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni
şi rugină,
parcă purtase lanţuri, cândva...

Oftând, Şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, dar zăbrelele
groase
lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea
căpăţână,
și mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla
pe mână,
și am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava
genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăieri...

Am întins brațele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Nici un răspuns.
Doar razele reci ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au împus.

- Unde eşti, Doamne? - am urlat
la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui...

Aurel Dragodan
PANOPTICUM (5. LADA)

Pe-nnoptate, lada a fost scoasă pe poarta
cea mare
Pe unde ies deținuții la eliberare.
Pe la-ncheieturi, lada scârțâia șubrezită
- pac, pac:
Erau doi morți înăuntru și-unul pe capac.
Mai încolo, lada a fost deșertată într-o groapă.
S-a auzit un huruit de oase și-un plescăit de apă.

Nichifor Crainic
UNDE SUNT CEI CARE
NU MAI SUNT?

Întrebat-am vântul, zburătorul,
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: - Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce legănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnița: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea!


Demostene Andronescu
ÎNDOIALA

Mai este, Doamne, până-n cer?
Mai este
Pân’ să mă faci părtaș luminii Tale?
Sau poate tot n-a fost decât poveste
Și-am colbăit degeaba-atâta cale.

De-atâta vreme urc târâș, pe coate,
Și-am smuls în cățărare-atâți
luceferi
Că de-o mai ține mult urcușul, poate
Doar cei prea-nalți să mai rămână teferi.

Și-am risipit atâta suflet,
Tată,
În râvna mea neasemuit de mare,
Ca de-o mai fi s-ajung în cer
vreodată,
N-o să mai am ce-Ți pune
la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,
L-am așternut pe fiecare treaptă,
Și-l risipesc-ntruna,
dar mi-e teamă
Că la sosire nimeni
nu m-așteaptă.

Târâș, pe brânci, cu sufletul la gură,
Urc muntele cu-nchipuite creste;
Din tot ce-am fost mai sunt o
pictură.
Mai este, Doamne, până-n cer,
mai este?


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!