Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj Din viaţa inginerului chimist Ştefan Gheorghe, părintele aurului aluvionar

Din viaţa inginerului chimist Ştefan Gheorghe, părintele aurului aluvionar

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Data: 14 Mai 2015

Inginerul chimist Ştefan Gheorghe, născut în urmă cu 81 de ani în Lucieni, comuna Hârtieşti, judeţul Argeş, este considerat părintele aurului aluvionar, el fiind primul român care a pus la punct tehnologia recuperării aurului din masa aluvionară. La vârsta sa venerabilă este încă o persoană activă, un spirit întreprinzător şi sociabil.

Pe când se afla în plină activitate, în vremea comunismului, din dragoste pentru localitatea sa natală, a organizat, pe Mâzgana, un afluent al râului Argeşel, o secţie de cercetare şi producţie pentru recuperarea aurului aluvionar. Aici munceau şi oameni din satul natal şi din împrejurimi. Munca sa de cercetare

s-a concretizat şi în publicarea a peste 20 de articole în revistele de specialitate, precum şi în cele 46 de inovaţii şi 6 invenţii.

Domnul inginer Ştefan Gheorghe ne-a povestit istoria minei de aur din comuna Hârtieşti, la a cărei fondare şi dezvoltare a avut un rol principal. „Mina Hârtieşti am început-o în anul 1980 cu lucrări speciale, fiind construită în şase luni. În opt ani de activitate au fost antrenaţi peste 200 de muncitori din Hârtieşti, inclusiv satele Lucieni şi Vultureşti, cu statut de mineri, avantajaţi atunci pentru că aveau hrană deosebită, iar rezultatele au fost mai mult decât bune pentru că s-a descoperit că între Dâmboviţa şi Olt există un zăcământ aurifer, sărac, dar totuşi de mare importanţă. Sărac pentru că nu aveam o tehnologie bine pusă la punct. Au lucrat peste 20 de institute de cercetare de la cel mai înalt nivel din ţară, unde au fost antrenaţi mii de oameni.

La un moment dat, se punea problema să se închidă mina, iar pe oameni să-i distribuim. Ministrul ţinea foarte mult la mine, iar eu urmam să merg director la o mină din Bălan. În timpul lui Ceauşescu se lucra non-stop. Nu se lucra de Crăciun, de Paşti, dar eram în ziua de Bobotează şi m-am dus la o balastieră unde aveam de gând să pun de mult un aparat pe care îl inventasem, care avea proprietatea să reţină numai aurul, pe care nu-l declarasem drept invenţie... Am mers acolo şi am întâlnit un băiat tânăr, se numea Stan, care era şeful balastierei. Pe scurt, l-am rugat să mă lase să instalez un aparat acolo. Răspunse: «Eu vă las, dar spuneţi-mi de ce.» I-am zis: «Cred că aici este aur». Când a auzit, imediat a răspuns: «Când vreţi, veniţi». Făcusem cel mai frumos şi cel mai dotat laborator şi secţie de cercetare din toată România, cred că şi din partea de sud-est a Europei. L-am montat tot în ziua de Bobotează şi la două zile m-am dus să văd dacă s-a strâns aurul. Era o cantitate la care nu m-am aşteptat. Am zis că este o întâmplare, că aurul aluvionar uneori se concentrează într-o anumită zonă. Şi am zis că-l mai las. Şeful balastierei şi-a făcut cruce. Am mers mai departe, o săptămână, cu pânzele pe care le pusesem acolo, pânze cu o geometrie specială. Mai departe am dat dispoziţie: «Nu cumva să spuneţi la cineva, să mă trezesc cu Securitatea aici...» După zece zile am anunţat şi ministerul. La nivel de minister erau încântaţi oamenii, deşi exista nesiguranţă din partea ministrului de resort,  a lui Nicolae Dicu. M-am dus într-o zi la el, m-a primit, dar nu mă credea că am găsit aur exploatabil. Atunci i-am turnat o mostră de aur pe birou. «Ce vrei să faci mai departe?», m-a întrebat ministrul. I-am explicat.

I-am cerut şi mi-a aprobat: într-o lună de zile am montat, în Argeş, 42 de aparate. Apoi am montat în Dâmboviţa, Dolj, Vâlcea, Braşov şi peste tot am găsit aur. Am fost primul român care a demonstrat că nu există nisip fără aur. Asta făcea parte şi din invenţia mea.

Acum vă povestesc o parte tehnică. În mod clasic, mineritul de aur se face astfel: se sapă în munte, se scobeşte muntele, se caută un filon, îl transportă la zeci de kilometri, îl concasează, îl macină, îl flotează şi se obţine un concentrat de 18 grame de aur pe tonă. La mine nu era nevoie pentru că se concentra direct pe pânză.

O medie, într-o zi, se strângeau pe o pânză cam două grame, dar luând în calcul cele 42 de balastiere cu cele două grame, iar în ţară erau 1.270 de balastiere, era ceva. S-au făcut cercetări în Moldova, Ardeal, Banat, pe Dunăre, pe Dunăre s-a găsit extraordinar de mult aur. 

Producţia ţării din minerit normal era de 1.500 kg pe an. Eu însă făcusem calculele după datele de la geologie că puteam să scoatem 3.000 kg. Dar a venit Revoluţia, iar aparatele noastre din balastiere au dispărut. Cel mai frumos şi dotat laborator de la noi din ţară era la Mâzgana. M-am dus acolo, am văzut că se alesese praful. M-a durut sufletul...“.

Cu această amărăciune şi-a încheiat povestirea domnul inginer Ştefan Gheorghe, fiu vrednic al satului Lucieni, dar şi un cercetător care merită toată admiraţia noastră. 

Din istoria satului

Satul Lucieni se află la 26 km de Mioveni. Biserica satului are hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi împlineşte rolul de a reface şi a păstra legătura dintre înaintaşi şi urmaşi. În lipsa locurilor de muncă, pământul - darul lui Dumnezeu - rămâne o sursă sigură de asigurare a hranei pentru locuitori. Se mai află în sat şi ruinele vechiului conac boieresc construit în anul 1900 de  C.A. Vlădescu, descendent al unei cunoscute familii boiereşti argeşene.

Comuna Hârtieşti se laudă cu vechimea ei din anul 1475, din vremea domnitorului Laiotă Basarab, zis şi Basarab cel Bătrân, când domnul muntean a „întărit“ Mănăstirii Cutlumuş de la Muntele Athos mai multe sate şi un munte, printre care se află şi satul Hârtieşti. (Diac. George Valentin Paraschiv)