Reportaj
Repetiţia dinaintea concertului de colinde

Dincolo de orice se află bucuria de a trăi pentru celălalt

Augustin Păunoiu, 24 Decembrie 2017

Suntem la Broşteni. Nu, nu sunt Broştenii Amintirilor din copilărie ale lui Creangă, ci o comună din Vrancea cu patru ­sate, din care unul numit Pituluşa. Acolo, un preot şi soţia lui au ridicat în ­urmă cu 11 ani Centrul de zi pentru copii ­„Dănuţ”. Sunt 50 de suflete cu vârsta între 7 şi 18 ani care zilnic îi calcă pragul, unde îşi fac temele pentru şcoală, pictează, cântă, îşi cultivă darurile cu care le-a înzestrat Dumnezeu. Toate sub competenta supraveghere a coordonatoarei centrului, Elisaveta Norocea, şi a voluntarilor specializaţi în ştiinţele educaţiei.

E miezul zilei şi pe scena celei mai spaţioase săli din centru copiii repetă de zor colindele cu care se vor prezenta în faţa publicului la Atheneul „Mr. Gheorghe Pastia” din Focşani. Daniel, student la teologie în anul al III-lea, cândva şi el beneficiar al serviciilor centrului, dirijează corul şi verifică la orgă tonul de început al fiecărei piese pentru a da intrarea potrivită cântecelor din repertoriu. 

Lângă scenă, directoarea centrului, soţia preotului, este mulţumită. Da, copiii pot merge acasă să-şi aducă costumele populare pregătite pentru concert.

O poveste tristă cu happy end

Ideea înfiinţării centrului de zi din Pituluşa a venit în urma unei povești triste. El s-a născut la un an după ce singurul copil al familiei preotului Norocea, Dan Paul, în 2005, pe când avea 16 ani, pleca alături de îngeri. Dorinţa de a continua cumva activitatea parentală a reprezentat aşadar pentru preot, dar mai ales pentru soţia lui, un imbold de neoprit spre materializarea acestui proiect, al deschiderii unui aşezământ dedicat copiilor. „La momentul acela, apariţia centrului a constituit chiar o necesitate. Descoperisem în mediul rural unde-mi desfăşuram activitatea de ani buni, atât eu, cât şi soţul meu, multe probleme legate de partea socio-educaţională a celor mici din sat. Atunci, având la dispoziţie o casă, am pus-o în slujba comunităţii, cu dorinţa mare de a ne implica în viaţa celor mai tineri membri ai parohiei noastre, dar şi a celor din împrejurimile ei”, îşi aduce aminte de momentul de început Elisaveta Norocea, directoarea centrului.

Au trecut 11 ani de atunci şi neîntrerupt, până azi, centrul stă la dispoziţia celor care au nevoie de sprijin. Modul cum coordonatoarea de la „Dănuţ” expune diferitele aspecte ale suportului oferit la centru îmi confirmă intuiţia că este specialist în psihologie. Face o radiografie scurtă asupra situaţiei sociale, economice, dar mai ales cognitive, emoţionale şi spirituale a copiilor. La aşezământ vin copii de diferite vârste şi cu nevoi educaţionale diverse. Nivelul de trai al copiilor a fost prima dificultate pe care centrul a încercat să o surmonteze. Faptul că nu aveau condiţii bune acasă sau o alternativă a petrecerii timpului liber, ori nu ştiu pur şi simplu cum să înveţe, la acest nivel s-a lucrat foarte mult cu ei. „Şi am mai urmărit ceva, îmi spune directoarea. Anume, descoperirea potenţialului latent. Viaţa unui copil care are unele probleme de învăţare, diferite grade de ­handicap, este segregat de propria familie sau de comunitate, nu e deloc uşoară. Atunci, dorinţa mare a fost să demonstrăm că orice copil are un har, un dar de la Dumnezeu. Din păcate, atât societatea, cât şi familia sau şcoala, toate se grăbesc să-l eticheteze negativ. Dacă copilul nu obţine note mari la şcoală înseamnă că nu e bun. Şi atunci el devine un marginalizat. Aici am încercat să intervenim masiv, unde poate copilul să exceleze încât acestuia să-i crească stima de sine. Copilul să nu mai fie traumatizat de faptul că nu se poate ridica la nivelul unui coleg care obţine note foarte bune. Am stat şi am căutat să vedem de unde vine eşecul educaţional al elevilor, mai ales al celor de la ţară. Mediul de unde provin este cauza. Poate copilul nu este hrănit corespunzător, poate nu e iubit. Poate nu are un spaţiu personal unde să-şi facă temele, ori nu are cine să-l ajute. Pentru că părinţii lui au şi ei anumite limite, de timp, de bani, de pregătire”.

Atunci când ştii să te îngrijeşti de el, orice copil înflorește

Mulţi ar zâmbi dacă ar auzi că la Pituluşa metodologia după care se lucrează la educaţia copiilor este o combinaţie a şcolilor Waldorf şi Montessori. Şi totuşi, aşa este. Copiii etichetaţi cu handicap au fost determinaţi să participe efectiv la redescoperirea lor. A trebuit ca fiecare din ei să caute în adâncul sufletului său şi să vadă ceea ce îi place, înclinaţiile lui native. Când au fost identificate aceste laturi ale personalităţii lui, sportivă sau cultural-artistică, muzică, dans, pictură, absolut orice, voluntarii centrului, învăţători, profesori, psiholog, au început să lucreze la sporirea darurilor elevilor.

Când copilul atinge un nivel în domeniul care-i face plăcere, intervine motivaţia studierii temeinice, a şlefuirii acelei aptitudini dovedite de el. Şi treptat acesta ajunge să obţină rezultate generale bune la şcoală. Fiindcă s-a remarcat în domeniul pe care l-a descoperit împreună cu psihologul centrului.
„Un copil cotat cu notele 5, 6 la disciplinele de bază a reuşit să meargă în concursuri naţionale sau internaţionale de unde a venit cu premiul II sau chiar cu trofeul festivalului la care a participat. Acest lucru l-a plasat într-o anumită lumină. Practic, i s-a schimbat statutul. Şi dintr-un copil marginalizat, neglijat a devenit o mică «vedetă».

Datorită premiilor obţinute, fiind motivat şi apreciat, orice copil se dezvoltă emoţional. Începe să aibă încredere în propriile forţe. Aşa se declanşează evoluţia lui pe partea cognitivă. E uimitor să vedeţi cum înfloreşte un copil atunci când ştii să te îngrijeşti de el”.

Privesc la vitrina plină de medalii, cupe și distincții câștigate de-a lungul anilor de cei care au trecut pe la „Dănuț”. Nu le pot număra fiindcă sunt foarte multe. Toate reușitele au fost obținute și cu eforturile neștiute de mulți ale preotului din sat, părintele Dorel Norocea. Convorbirea cu el îmi confirmă faptul că la Pitulușa Dumnezeu și-a trimis spre slujire un om deosebit, pe care suferința nu l-a îngenuncheat, ci i-a sporit răbdarea și iubirea față de enoriașii lui, mai mici sau mai mari. „Dacă am ajuns până aici înseamnă că nici un obstacol nu a fost imposibil de depășit. Dimpotrivă, ele au constituit provocări și au dus la o mobilizare mai bună, la o organizare mai atentă.”

Orice ajutor pentru Centrul de zi „Dănuț”, Parohia Broșteni I din Vrancea, este bine-venit. Contul lor bancar este RO84RNCB0269126230860001 deschis la Banca Comercială Română.

Bibliotecă, muzeu de artă populară, atelier de icoane

Jana Țigăieru a fost învăță­toare în Broșteni timp de peste 40 de ani. Nu a renunțat la vocația ei nici acum, când a ieșit la pensie, ci se ocupă până azi de educarea copiilor cu aceeași râvnă și atenție, dar în alte condiții. „Când s-a deschis centrul în 2006, în ajun de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, am fost la inaugurare, își deapănă amintirile dăscălița. Venisem din curiozitate. După ce au plecat invitații, oficialitățile, am mai rămas un pic. Am participat la activități, erau înscriși deja 13 micuți. La plecare, coordonatoarea așezământului m-a întrebat dacă nu aș putea veni și a doua zi. M-am întors ziua următoare, apoi și cealaltă, și cealaltă. Toate astea se petreceau pe când eram la catedră. Trăiam o experiență nouă. ­Fiindcă aici copiii sunt tratați diferit față de sistemul de stat. Actorul principal, așa cum am ima­ginat noi sistemul educativ, este copilul. El nu e tratat ca un elev obișnuit, care trebuie să stea, să asculte, să memoreze și apoi să reproducă ceea ce și-a însușit de la profesorul lui.”

Toți copiii au nevoie de afecțiune. Iar cei de la centru cu atât mai mult. Mulți luați în plasament, cu părinți plecați în străinătate, sprijinul sufletesc pentru ei este o necesitate. Voluntariatul pe care-l fac la Pitulușa învăță­toarele, profesorii, educatoarele dă rezultate. Educația celor mici este solidă. La mansarda clădirii se află o bibliotecă unde elevii studiază, caută informațiile de care au nevoie la școală. Aici, tableta și telefonul mobil sunt lăsate deoparte. Primează contactul efectiv cu cartea. Încurajarea cititului reprezintă o prioritate pentru voluntari. Lângă bibliotecă se află un atelier de pictat icoane. Tot acolo este amenajat un spațiu cu obiecte de uz casnic întâlnite în casele de odinioară ale țăranilor. Costume populare foarte vechi și valoroase, o laviță acoperită cu pături de lână frumos lucrate, un război de țesut la care copiii din centru lucrează când nu sunt prinși cu alte activități, toate fac să gândești că te afli la Muzeul Satului din București.

„Mi-a rămas sufletul tânăr!”

Centrul „Dănuț” funcționează pe lângă parohia Bisericii „Sfântul Gheorghe“ din Pitulușa, cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, care se implică prin oferirea de ajutoare celor necăjiți de aici. Atenția acordată de Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian este una deosebită. Centrul e o mare familie. Copiii au nevoie de îndrumarea maturilor, iar aceștia simt că sunt de folos, au preocupări care le mențin un moral ridicat. Pentru că cei mici i-au perceput de la început pe educatorii lor ca pe adevărați părinți.

Sbîrciog Mimi este o altă voluntară de la centru. Educatoare timp de 37 de ani la grădinița din sat, lucrează acum cu copiii din ciclul primar. Îmi prezintă cum decurge programul unei zile obișnuite la centru. După ce termină orele, copiii vin la centru la ora 14:00. Activitățile se desfășoară până la ora 18:00 și sunt diverse. Ele încep cu câteva jocuri recreative pentru a relaxa elevii obosiți după școală. Urmează aprofundarea a ceea ce li s-a predat la clasă, apoi cursuri de pictură, dans, teatru, muzică, vizionare de film. Am întrebat-o care este satisfacția cea mai mare pe care o simte lucrând la centru și mi-a răspuns scurt: „Deși anii își spun cuvântul și fizicul uneori dă semne de oboseală, mi-a rămas sufletul tânăr. Alături de elevi nu ai cum să fii altfel. Și faptul că venim din propria plăcere, deși avem și noi propriile familii și gospodării, sporește această mulțu­mire”.

Lista profesorilor care lucrează în centru este foarte bogată. Unii, cum ar fi profesorul de canto, Cristian Alivej, vin tocmai de la București. Alții sunt din zona Odobeștiului: Ștefana ­Popa, Leonora Pătrășcanu, Lucica Manole, Ecaterina Galoiu, Răzvan Ionescu.

Italienii

Primul copil care a dorit să ne prezinte spațiul unde sunt amenajate obiectele populare este Iustina Maria Păun. Acum este în clasa a V-a și vine la centru de la 6 ani. Cel mai mult îi place cursul de muzică. Cu dezinvoltură se așază la războiul de țesut și îmi explică specificul regiunii Vrancea și cum se răsfrânge el coloristic în portul tradițional. Dar aici am găsit nu doar români, ci și italieni. Antonio Marcellino și Angelo Gabriel sunt doi frați gemeni cărora le-a murit tatăl în Occident. Au ajuns în România și s-au integrat foarte bine la centru. Italienii sunt foarte expansivi, puși pe glume întotdeauna. Au 12 ani. Cu ei nu te poți plictisi pentru că mereu găsesc ceva care să te amuze. Chiar dacă nu fac nimic deosebit, simpla lor pre­zență te binedispune. Românii sunt mai introvertiți, mai adânciți în problemele lor. Mai serioși în ce fac și gândesc.

„Doamna Norocea este bună cu toți. Noi o socotim ca a doua mamă. E o persoană specială”, spune Daniela Docan, elevă la liceu în clasa a XII-a, cu multe premii obținute la festivaluri de muzică ușoară, populară și concursuri de pictură.

„Nu vreau să mă gândesc cum ar fi arătat viața mea fără ajutorul pe care l-am primit de la centru. Vin din clasa a IV-a la «Dănuț» și tot ceea ce am reușit și împlinit până acum în viață datorez unui om, Elisaveta Norocea”, subliniază dirijorul corului de copii, Daniel Bahnea.

În mica sufragerie unde copiii iau masa, schimb ultimele cuvinte cu directoarea. Sunt multe flori aici, dar între ele, aproape de pervazul ferestrei, e o fotografie în ramă. Privesc la medalionul de la gâtul preotesei. Are inscrip­ționat acelaşi chip precum cel din fotografie. E băiatul ei. Mă uit atent la femeia din faţa mea şi la cei care-o înconjoară. Dănuţ nu a plecat. E aici, e în sufletul mamei sale, e în zâmbetul şi bucuria pe care o răspândesc feţele copiilor.

Ne despărţim cu greu de primitoarea noastră gazdă. Gândul cu care plec de la Pituluşa e unul luminos. Dincolo de orice, în viaţă, nu este durerea, ci comuniunea, bucuria de a trăi pentru celălalt. Aceasta este şi taina pe care ne-o descoperă Crăciunul: Hristos vine să Se întrupeze nu pentru Sine, ci ca să ne mântuiască pe noi, făptura care aşteaptă izbăvire.


Galerie foto:

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!