Repere şi idei
Dincolo de Patimi, dincolo de moarte

Dincolo de Patimi, dincolo de moarte

Un medic mi-a vorbit despre existenţa reală a unor celule din organism care pot să fie considerate, pe bună dreptate, nemuritoare. Recunosc, afirmaţia prietenului meu m-a surprins, nu auzisem de aşa ceva. Dintr-un anumit punct de vedere, îmi spunea el mai departe, tocmai datorită acestor celule, anumite boli sunt greu de vindecat, pentru majoritatea pacienţilor ele fiind mai departe incurabile. Orice tratament s-ar aplica, celulele canceroase supravieţuiesc şi distrug orice speranţă de însănătoşire. Abia apoi am aflat povestea tragică a Henriettei Lacks, care a murit de cancer la vârsta de 31 de ani, lăsând în urma ei cinci copii orfani. Cu puţin timp îna­intea morţii sale, survenită în 1951, un medic a extras câteva celule din corpul femeii copleşit de boală. Spre surprinderea generală, acestea au supravieţuit timpului, comportându-se atipic. De regulă, o celulă moare în câteva zile. Dar ele au rezistat nu numai timpului, ci şi mai multor experienţe, unele chiar violente. Prin acestea, cercetarea medicală a sporit substanţial, s-au elaborat vaccinuri şi s-au dedus noi căi de combatere a anumitor boli, un efort ştiinţific recompensat de două ori cu Premiul Nobel pentru medicină. Înţeleg că boala şi apoi moartea Henriettei Lacks au fost un veritabil pas înainte, oricât de tragic a fost destinul femeii. Nu doresc să dezvolt aspectul medical şi biologic al acestui fenomen. Există, cred, o consecinţă la nivel teologic, care depăşeşte aspectul medical al tragediei Henriettei Lacks. Trebuie să ne întrebăm care ar fi semnificaţia acestei urme de nemurire, dincolo de partea ştiinţifică a fenomenului, care evidenţiază o maximă dezordine biologică în compoziţia celulară a organismului cercetat. 

Paradoxal, nemurirea atestată a anumitor celule este întotdeauna o veste proastă pentru bolnav. Numai celulele maligne dovedesc o asemenea încăpăţânare în a supravieţui. Dacă s-ar întâmpla la fel şi cu cele sănătoase, am vorbi despre o schimbare fundamentală în existenţa noastră, ne-am putea gândi la un soi de nemurire biologică, cu toate consecinţele de rigoare. Supravieţuirea acestor celule este însă nefastă, dăunătoare. Şi totuşi, setea insolită de eternitate ascunsă în corpul omenesc ne duce inevitabil către singura evidenţă legată de viaţa veşnică, către Dumnezeu. Realitatea grăuntelui de veşnicie ascuns într-o celulă bolnavă reprezintă mult mai mult decât dezordinea genetică dovedită ştiinţific. Poate că acest paradox înseamnă o altă, dar la fel de tragică consecinţă a păcatului strămoşesc, precizând de la bun început că nu vorbim aici de o vină personală a bolnavului ce pătimeşte sub povara unei imposibile reuşite medicale. Alungaţi din rai, oamenii au învăţat moartea ca hotar dintre păcat şi o dorită, chiar visată întoarcere în paradisul pierdut. Din acest punct de vedere, celula bolnavă este o amintire a raiului ascunsă în genetică, aşezată undeva unde nouă, muritorilor, ne este greu a-i înţelege şi accepta rostul. Ne-am putea gândi că boala este şi ea o consecinţă a păcatului strămoşesc. Totuşi, în faţa suferinţei semenilor noştri și în respectul cuvenit lor, trebuie precizat un aspect fundamental. O celulă care refuză să moară nu este un semn al vinovăţiei ancestrale, a noastră a tuturor, ci acela al amintirii unei alte condiţii umane peste care s-a aşezat, grea şi dureroasă, suferinţa existenței de zi cu zi. Veşnicia ne apare aici ca amintire difuză, a unei alte alternative, unde aceleaşi celule, scăpate de tirania bolii, ar fi normalitate. Într-o lume ideală, cea a raiului, la care sperăm să ajungem din nou, vindecarea de orice boală este actul de normalitate implicit. Amintirea raiului, chiar şi atât de neclară, este dumnezeiască. Am convingerea că „ne amintim” la nivel antropologic, formându-ne un catalog al experinţelor făcute, care ne aparţine, se transformă, se reface, se sedimentează şi pe care-l lăsăm moştenire copiilor noştri. Omenirea conştientizează diferenţa dintre bine şi rău. Mai mult, cu ajutorul Domnului, modelăm un etalon al binelui. Devenim răspunzători de noi, de faptele noastre şi aplicăm experienţa pozitivă a binelui, ca dorinţă de a face voia Domnului, pentru mântuirea sufletelor noastre. În Biserică amintirea binelui este substanţială şi concretă. Numai aşa ne ferim de păcat, transformând vina primilor oameni în speranţă.
Învierea Domnului nostru ­Iisus Hristos este o confirmare şi în sens istoric a binelui absolut, ce se păstrase în om sub forma amintirii difuze a raiului. Prin Hristos, veşnicia redevine speranţă efectivă care elimină sensul nostalgic, acea amintire a raiului ca bun pierdut prin păcatul strămoşesc. Nu mai are sens acum, după Învierea Domnului, să încercăm a înţelege viaţa veşnică prin exemplul unei celule nefaste. Noi, trecători prin viaţă, supuşi suferinţei şi neîmplinirii, primim pe Hristos, expresia iubirii divine. Pentru Dumnezeu noi nu suntem o amintire, nu suntem un eşec al creaţiei. Învierea Mântuitorului este raza diafană de sfinţenie care ne deschide sensul real al existenţei, aspiraţia la viaţa veşnică. Urmându-L pe Hristos, cerem şi ne dorim iertarea Tatălui cu ajutorul Sfântului Duh. Mântuitorul ne cere să ieşim din nostalgia pasivă a trecutului, şi să înţelegem aspiraţia la viaţă ca o dovadă a diferenţei dintre noi şi acel Adam care tocmai pierduse raiul. Spre deosebire de el, omul hristocentric învaţă să se schimbe, prin rugăciune şi fapte bune. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este victoria asupra acelui om care nu mai spera veşnicia promisiunii divine de a ne iubi neîncetat. În acest sens până şi suferinţa grea şi nedreaptă devine doar o etapă, o trecere către acolo unde nu vom mai fi bolnavi, nu vom mai fi terorizaţi de norii negri ai incertitudinii, şi de noaptea ce parcă nu vrea să se lase alungată de zorii luminoşi ai speranţei. ­Iisus Hristos este Vindecătorul!
De curând marele teolog german Jürgen Moltmann, considerat pe bună dreptate ca fiind un veritabil „părinte” al teologiei evanghelice, a împlinit 90 de ani. În discursul pe care l-a ţinut în ședinţa solemnă dedicată lui de Universitatea din Tübingen, a spus: „Acum, împlinind 90 de ani, mărturisesc că sunt curios să văd ceea ce va veni. Sunt absolut convins că viitorul meu nu se încheie într-un nimic şi din acest motiv mă aştept la orice surpriză. Iisus Hristos a înviat!” Ar fi greşit să nu urmăm optimismul fără şovăială al acestui mare învăţat. Fiindcă dincolo de orice îndoială, adevărata noastră menire este să fim purtători ai singurului adevăr din viaţă, dincolo de orice îndoială sau suferinţă.
Hristos a înviat! Învierea Domnului nostru Iisus Hristos ne duce dincolo de orice boală și dincolo de moarte. Bunul Dumnezeu să ne dea puterea de a fi cu adevărat vindecați de tot răul acestei lumi imperfecte.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!