Dincolo de ştiinţă: credinţa

Cea mai mare parte din viaţa noastră în această lume se desfăşoară prin intermediul simţurilor. Datele despre lumea înconjurătoare sunt obţinute în urma prelucrării informaţiilor ce vin prin intermediul căilor noastre de acces către ea. Ne-am obişnuit să atingem sau să cântărim cu mâinile, să măsurăm cu pasul, să privim ceea ce ne înconjoară, folosind simţurile ca repere şi instrumente pentru a gestiona situarea noastră în lume, dar şi pentru a oferi răspunsuri cu privire la interogaţiile ce vizează lumea în care trăim. În acest fel, verificăm opiniile despre diferite fapte de viaţă, evenimente sau procese din universul fizic. Convingerile sunt, în acest fel, rezultatul unor verificări experimentale, petrecute însă nu într-un anumit laborator, ci prin intermediul simţurilor. În trupul nostru şi în lumea înconjurătoare găsim şi laboratorul, dar şi instrumentele de lucru pentru testarea acestor opinii cu privire la lume. Însă nu toate convingerile sau credinţele pe care le adunăm în viaţă sunt construite după acest tipar. Spre exemplu, convingerile religioase nu sunt nici sesizabile, nici verificabile prin simţuri, precum este lumea fizică.

Deşi Dumnezeu este altceva decât un obiect care să se pună la dispoziţia cunoaşterii, este posibilă totuşi cunoaşterea Lui. Pentru cineva obişnuit să cunoască cele ce sunt la dispoziţia simţurilor, există cel puţin o întrebare inevitabilă: Cum poate fi sesizată prezenţa lui Dumnezeu Cel nevăzut?

Întrebarea pare să fie formulată în aşa fel, încât ar trebui să privim undeva sau să orientăm simţurile într-un loc anume pentru a sesiza această prezenţă. Însă nu aceasta este trimiterea ei. Omul poate privi şi în interiorul lui, fără ca aceasta să însemne vederea ţesuturilor sau organelor ascunse într-un anumit loc în trup. Vederea interioară foloseşte alţi ochi decât cei utilizaţi în cunoaşterea lumii înconjurătoare. La fel, el poate auzi adesea vocea lăuntrică, fără să apeleze la auz ca simţ. În acest sens nou, diferit de cel utilizat în mod propriu, şi orbii pot vedea, şi surzii pot auzi! Alteori însă, şi cei ce văd bine, pot să nu vadă interior, şi cei ce aud pot să fie în situaţia de a nu auzi lăuntic nimic!

Este adevărat, pentru aceste experienţe interioare nu este utilizat un lexic special. Nu avem de a face cu concepte bine precizate, cu o singură întrebuinţare frecventă, precum electron sau fuziune nucleară în ştiinţe. Aceleaşi cuvinte „auzit“, „văzut“ sunt folosite în două împrejurări, cu trimitere la experienţe care, în ultimă instanţă, sunt complet diferite. Dar ele au şi ceva în comun. Spre exemplu, la sfârşitul unei experienţe a vederii interioare cu privire la ceva anume sau a privirii înafară către ceva anume, putem fi edificaţi asupra unui înţeles anume.

Printr-o combinaţie între tradiţia teologică şi fenomenologie, Max Scheller susţine o sesizare intuitivă a simbolului în toate fenomenele naturii, afirmând că întreaga natură este domeniul de exprimare a lui Dumnezeu, „tot aşa cum pe o faţă omenească se exprimă bucuria sau tristeţea în râs sau în lacrimi. Peste tot se ascunde în şi alăturea de legătura cauzală şi o relaţie simbolică“ 1.

Alt fel de a privi lumea

Însă ştiinţele naturii nu dezvoltă neapărat dispoziţia sau abilitatea unei vederi interioare, descurajând mai degrabă orice înţeles care nu poate fi sprijinit experimental sau articulat prin demonstraţii logice. Cercetători spun că ştiinţa nu sesizează nicăieri în datele ei despre lume, urmele prezenţei lui Dumnezeu. Alţii, dimpotrivă, pornind de la aceleaşi date, reuşesc să sesizeze acest lucru. Însă sesizarea sau nesesizarea înţelesului simbolic din universul fizic se face totuşi prin alte simţuri, deşi acestea primesc aceleaşi numiri. Cei ce rămân la fenomen văd Universul, ceilalţi văd şi înţelesul simbolic deodată cu el.

Din perspectivă teologică, prezenţa lui Dumnezeu poate fi sesizată privind într-un anumit fel, în lume şi lăuntric. Felul acesta de a vedea lumea ţine, în ultimă instanţă, de un anumit fel de a fi. Un anumit tip de viaţă deschide accesul la o anumită familie de înţelesuri şi experienţe interioare şi comunitare, care sunt, de fapt, eclesiale. Aceasta este viaţa pe care au avut-o profeţii şi sfinţii, şi pe care se străduie să o aibă fiecare credincios, fiecare membru al Bisericii.

„Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni; căci e de faţă, fiind în toate şi înafară de toate. El este în toate şi aproape de cei ce se tem de El (Psalmul 84, 10), dar mântuirea Lui e departe de cei păcătoşi. (Ps. 118, 155)“.

Lumea este un limbaj

Pentru cei ce înţeleg duhovniceşte, lumea, natura, Universul toate sunt limbaj inteligibil. Receptat interior şi ca limbaj inteligibil, înţelesul simbolic al lumii pe deplin recuperat. Este ceea ce face teologia răsăriteană. Părinţii văd în lume opera Creatorului şi o mărturie despre El.

Spre deosebire de celelalte experienţe culturale, în experienţa religioasă autentică nu există doar sentimentul, senzaţia unei creşteri în sensibilitate, descătuşarea unei potenţialităţi sau descoperirea interioară a unei facultăţi noi, care ne deschide alt fel spre o lume, până atunci nesesizată. În experienţa religioasă autentică apare foarte curând sesizarea prezenţei lui Dumnezeu, ca ceva radical diferit de lume.

Sfântul Grigore Palama se întreabă: „Dacă omul (…) are simţire şi minte ca puteri naturale de cunoaştere, cum vom putea cunoaşte prin ele pe Dumnezeu, Care nu e cu putinţă de cunoscut nici prin simţuri, nici prin minte?“ 2

Sf. Apostol Pavel are un răspuns pentru această întrebare în Epistola către Romani, unde scrie: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare“ (I, 20). Patriarhul Calist scrie, de asemenea, că Dumnezeu, fără să fie văzut în Sine şi fără să fie împărtăşit, în alt înţeles se vede şi în alt sens se cuprinde Cel necuprins. Despre ce sens şi despre ce înţeles este vorba? În alt loc găsim acelaşi răspuns, formulat altfel: „Domnul în parte e absent, în parte e de faţă. E absent pentru privirea faţă către faţă; e de faţă pentru privirea în oglindă şi ghicitură“3.

Creaţia şi Autorul

Dar ideea aceasta nu este cu totul nouă! Cineva ar putea spune că şi pentru pentru greci Cosmosul este un loc de plecare într-o reflecţie de ordin filosofic cu privire la zei. Aristotel, spre exemplu, chiar scrie că Pitagora era convins că numărul şi măsura sunt principiile ce guvernează lumea. Pentru el, regularitatea, ordinea şi armonia formează scopul cel mai înalt al lucrurilor. La fel, pentru Empedocle, Democrit şi, după ei, Platon. Dar dacă teologia s-ar fi oprit la constatarea că există Dumnezeu, ea nu ar fi prea mult deosebită de ceea ce au lăsat grecii.

De fapt teologia chiar afirmă că această descoperire a lui Dumnezeu este de fapt începutul creşterii noastre duhovniceşti. Lumea nu este suficientă decât pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu, dar nu poate fundamenta o relaţie cu El. Pornind de la revelaţia naturală se poate ajunge la credinţa că există un Creator al lumii. În această situaţie se află şi mulţi oameni de cultură sau cercetători de diferite specializări.

Nu doar ştiinţa are privilegiul universalităţii

Einstein scria că religiozitatea omului de ştiinţă, a cercetătorului este una diferită de cea a omului simplu, pe care el îl numeşte naiv. Pentru acesta din urmă, scrie el, „Dumnezeu este o fiinţă de la care se aşteaptă ocrotire, de a cărui pedeapsă ne temem, un sentiment sublimat de felul celui ce îl leagă pe copil de tatăl său, o fiinţă cu care într-o anumită măsură suntem într-o relaţie personală. Dimpotrivă, religiozitatea cercetătorului stă în uimirea extaziată faţă de armonia legităţilor naturale, în care se dezvăluie o raţiune atât de superioară, încât orice gândire cu sens şi orânduire omenească reprezintă un reflex cu totul neînsemnat“4. În alt loc, el spune că „geniile religioase ale tuturor timpurilor se disting prin această religiozitate ce nu cunoaşte nici o dogmă şi nici un Dumnezeu ce ar putea fi gândit după chipul şi asemănarea omului. Nu poate exista de aceea nici o biserică a cărei învăţătură fundamentală să se sprijine pe religiozitatea cosmică. Aşa se întâmplă că noi găsim tocmai printre ereticii tuturor timpurilor oameni stăpâniţi de această religiozitate superioară, care apăreau contemporanilor adesea ca atei, uneori şi ca sfinţi. Din acest punct de vedere, bărbaţi ca Democrit, Francisc de Assisi şi Spinoza sunt aproape unul de altul“5.

Aşadar, după ce au experiat ordinea profundă a lumii, unii oameni de ştiinţă ajung să creadă în existenţa unui Creator, o fiinţă care trebuie să fie de o putere deosebită, înzestrată cu o inteligenţă superioară şi eventual posedând un înalt nivel de dezvoltare tehnologică. Contemplarea ordinii din Univers, proprie ştiinţelor naturii, poate crea condiţiile pentru o religiozitate precară, care să indice nimic mai mult decât măreţia naturii. Universalitatea acestei constatări a ordinii din Creaţie, întâlnită peste tot în spaţiul ştiinţelor naturii, ar putea să alimenteze prestigiul unei astfel de credinţe. Totuşi, în acest fel, savanţii cu o astfel de religiozitate nu sunt prea departe de laboratorul de cercetare, prin actul credinţei lor. Spaţiul acestei credinţe este unul strâmt, care nu depăşeşte marginile acestei lumi. Însă, aceasta este insuficient, chiar şi pentru milenara gândire greacă, care a văzut dincolo de cele văzute!

În afara preocupării omului pentru înţelegerea Universului şi a legilor naturii, dar şi dincolo de această preocupare, mai există o strădanie remarcabilă în istorie, ce traversează, de asemenea, culturile şi epocile: dobândirea desăvârşirii, viaţa spirituală, înţelepciunea. Nu doar ştiinţele naturii sunt universale, ci şi strădaniile contemplative, eforturile mistice, edificarea interioară, religiozitatea, intenţia de a descoperi ceea ce este dincolo de ceea ce se poate vedea sau experimenta în mod direct. Strădania aceasta s-a manifestat dintotdeauna în istorie. Cum poate fi potolită setea de desăvârşire, de sfinţenie, de iubire, de comuniune, această dorinţă de pătrundere a propriului abis, de adâncire a propriei taine? Prin simpla contemplare a datelor ştiinţei şi a ordinii din natură?

Platon scria: „Căci dacă viaţa merită prin ceva să o trăiască omul, numai pentru acela merită, care ajunge să contemple frumuseţea însăşi“. Nicidecum frumuseţea lumii! Iar în alt loc lămureşte: „Se pune problema în ce fel va obţine transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi simţul văzului, ci de a-l face să vadă pe cel ce are acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui“.

Toate scrierile mistice, fie că sunt de sorginte greacă, iudaică sau creştină, reflectă în esenţă această preocupare intensă pentru cunoaşterea lui Dumnezeu.

Existenţa lui Dumnezeu şi credinţa în El

Ce transformare rapidă şi eficace a sufletului ar putea angaja simpla convingere că Dumnezeu există? Sau simpla contabilitate a ordinii din natură? Cu ce ne-ar putea angaja faţă de semenii noştri? Cum am putea să iubim pe Cineva complet necunoscut? Doar credinţa în existenţa Lui, la capătul unor investigaţii raţionale cu privire la lume, nu poate acoperi nevoile mistice, setea de comuniune, dorinţa de desăvârşire, vindecarea, mântuirea. Constatând doar existenţa lui Dumnezeu, urcuşul spiritual al omului se opreşte de fapt la jumătatea drumului, foarte departe de comuniunea cu Dumnezeu. Mai mult, părintele Stăniloae observă faptul că, indiferent cât de evidentă ar părea existenţa lui Dumnezeu, credinţa aceasta este supusă îndoielii. Datele despre natura înconjurătoare nu pot asigura o relaţie cu Dumnezeu, cu atât mai puţin o relaţie de iubire. Ele nu pot transforma interior omul, încât el să poată dobândi o credinţă vie într-un Dumnezeu Personal.

„În sine şi pentru sine, lumea empirică nu are nici o însemnătate şi nici un sens însemnat şi sens primeşte ca de la cealaltă lume, de la lumea spiritului, ca simbol al lumii spirituale. Lumea naturală are izvorul ei de viaţă, care îi împrumută sensul existenţei nu în sine, ea îl primeşte simbolic de la cealaltă lume, din lumea spirituală. Logosul (sensul, raţiunea) zace la baza lumii spirituale, iar în lumea naturală nu se mai oglindeşte, adică se simbolizează“6.

Revelaţia naturală nu se poate împlini decât prin revelaţia supranaturală. Prin intermediul ei, Dumnezeu s-a făcut simţit mai mult decât ca Artist ascuns în Operă. Şi nu numai ca vorbire (păstrată în Scriptură), în care Persoana lui să apară mai clar, ci şi ca un şir de acte supranaturale prin care, pe de o parte, să pună în evidenţă existenţa Sa şi a lucrării Sale, iar pe de alta, să sensibilizeze perceperea subiectivă umană pentru sesizarea Lui ca persoană şi a sensului vieţii omeneşti, făcând astfel mai uşoară decizia omului de a-L accepta prin credinţă.

Cine ne descoperă pe Dumnezeu?

Cum este posibil ca oamenii să fie convinşi de existenţa lui Dumnezeu? Cum a fost posibilă cunoaşterea lui Dumnezeu în acest tărâm care pare complet nesigur pentru mintea unui cercetător? Şi sfinţii se întreabă la fel: „De unde am aflat ceva sigur şi nemincinos despre Dumnezeu, de unde despre lumea întreagă, de unde despre noi înşine? Nu din învăţătura Duhului? Căci Duhul ne-a învăţat că numai Dumnezeu este Cel ce este cu adevărat şi este pururea şi este neschimbat, neprimindu-şi existenţa din cele ce nu sunt şi nemergând spre nefiinţă; că este în trei ipostasuri şi atotputernic; că El a adus în şase zile cu cuvântul la existenţă cele ce sunt din cele ce nu sunt, mai bine zis le-a dat fiinţă deodată tuturor cum zice Moise“7.

Dumnezeu este personal. Întruparea Fiului Lui, Hristos, Dumnezeu adevărat este un fapt istoric. Dumnezeu nu este o forţă şi nici nu constă în armonia celor create. Este deasupra acestora şi mult mai apropiat de noi, aşa Întrupat în Hristos, sălăşluind în noi prin har, la Botez. Botezul ne face fraţii Lui şi fiii lui Dumnezeu-Tatăl. Aceasta e mult mai mult decât postura de spectator al Creaţiei. Dar El nu se livrează precum natura înconjurătoare, gata sesizabilă prin simţuri. Cunoaşterea Lui este un dar de sus, rodul vieţii duhovniceşti, nicidecum rezultatul unui efort exclusiv uman.

Harul Duhului Sfânt descoperă înţelesurile dumnezeieşti ale lucrurilor create, într-o manieră care depăşeşte orice altă experienţă, care nu îşi găseşte nici un echivalent în celelalte forme de cunoaştere. Ele nu se impun, împotriva voinţei noastre, precum legităţile fizicii. Cei ce s-au învrednicit de har vor putea vedea întotdeauna mai adânc şi mai mult din înţelesurile duhovniceşti sădite de Dumnezeu în lucrurile din lume. Puterile lor sufleteşti, ajutate de harul lui Dumnezeu, vor putea desluşi întotdeauna mai mult decât pot să o facă oameni lispsiţi de comuniunea cu Dumnezeu. Aceasta pentru că prezenţa harului în ei face ca ceea ce privesc să devină transparent şi să dezvăluie în lume urmele şi lucrarea lui Dumnezeu, voia şi purtarea Lui de grijă.

Note:

1. Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, în Filocalia, vol. VI, p. 17. Părintele Dumitru Stăniloae remarcă faptul că Maxim Mărturisitorul recunoaşte puterea revelatoare egală a Scripturii şi creaţiunii pentru cei ce înţeleg în Duh, precum şi „putinţa lor egală de a se acoperi în obscuritate pentru cei ce nu le înţeleg în Duh!“

2. Sf. Grigore Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie, cap. 68, în Filocalia, vol. VII, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 358-359

3. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, cap. 57, în Filocalia, vol. II, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 186. Sau, în alt loc, „Într-o anumită privinţă Dumnezeu şi cele dumnezeieşti pot fi cunoscute; în altă privinţă nu pot fi cunoscute. Poate fi cunoscut prin cele din jurul Lui; dar nu poate fi cunoscut în ceea ce este El însuşi“ Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. 2, p. 107

4. Albert Einstein, Religiozitatea cercetării, în volumul Cum văd eu Lumea. Teoria Relativităţii pe înţelesul tuturor, p. 288. Într-o notă a volumului menţionat, dar care nu are precizată sursa, întrebat dacă el crede în Dumnezeu, Einstein a răspuns: „Cred în Dumnezeul lui Spinoza care se exprimă în armonia existenţei, nu într-un Dumnezeu care se îndeletniceşte cu destinele şi acţiunile omeneşti.“

5. Albert Einstein, Religie şi Ştiinţă, Ibidem, p. 273. Exemplele sunt nenumărate. Francois Mitterand, preşedinte al Franţei în perioada anilor 90, întrebat dacă el crede în Dumnezeu, a dat un răspuns generic: „Cred că există undeva o forţă…“. PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Locţiitor de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Comori ale Ortodoxiei, Editura Tinitas, Iaşi, 2007, p. 11.

6. Dumitru Stăniloae, Ascetică şi Mistică creştină sau Teologia vieţii spirituale, p. 187

7. John Meyendorff, Sf. Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, traducere de Angela Pagu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 98


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!