Dincolo de teorii

Oarecum pe nesimțite, dar prin înlocuirea fățișă a valorilor sale tradiționale, i s-a creat omului modern iluzia extrem de păguboasă că totul e teorie, totul e ideologie, totul e discurs. La aceasta au contribuit noile cadre ale societății de consum, dar și redefinirea structurală a studiilor universitare și prelungirea anilor de studii printr-o aprofundare aproape fără sfârșit. Aceste noi cerințe ale modernității l-au îndepărtat pe om de realitate și de practica lucrurilor despre a studiat la nivel teoretic. Așa se face că am ajuns astăzi într-o criză generală a făptuirii începând chiar de la vârsta copiilor, manifestată atât ca o criză a jocului - desigur nu a jocului virtual, ci a celui ce presupune întâlnirea în lumea reală -, dar și a micilor munci potrivite vârstei lor. Sigur că lucrările copiilor nu contează atât ca randament sau perfecțiune a meșteșugului cât, în principal, ca exercițiu și formare a unor deprinderi și mai ales ca maturizare mentală, întrucât există o inter­dependență, demonstrată deja, între munca manuală și dezvoltarea neuronală. Însă copiii de astăzi, ca și maturii, vor mai curând să navigheze pe internet sau să călătorească aiurea și fără scop decât să lucreze. Ei vor să se relaxeze, nu din pricina oboselii, ci din pricina plictisului pe care îl atrage o viață leneșă și desprinsă de realitățile existenței. Și poate că din pricina neînțelegerii rolului practicii există astăzi inclusiv o problemă a inadaptării tinerilor la locul de muncă.

Totuși, acest duh care lasă să se înstăpânească ideea că teoria este supraordonată e unul mincinos. Realitatea profundă a vieții nu promovează teoria, dimpotrivă, adevărul că totul stă în actul practicii. E de la sine înțeles că această practică nu este una oarbă, ci se împletește în mod echilibrat cu o teorie luminată. Bunăoară, ce ar fi artele marțiale fără practica lor, dar yoga fără posturi, dar globalismul fără diversele sale manifestări practice de uniformizare a culturii popoarelor, ce ar fi ideologiile mai vechi (comunismul) sau mai noi (neomarxismul, identitatea de gen) fără activiștii lor angrenați în lucrări foarte concrete? Toate acestea nu ar fi decât niște simple teorii curioase și ino­fensive. Însă este evident că forța acestora nu se naște din idei, ci din lucrările lor practice.

Acestea toate arată importanța decisivă practicării unei credințe sau a aplicării unei idei. Aceasta a fost totdeauna filosofia Bisericii și a reprezentanților ei care de cele mai multe ori au pledat pentru validarea unei învățături prin practică mai degrabă decât prin discuții. Să luăm spre pildă isihasmul. Cred că toată lumea știe ce istorie a creat această mișcare în spațiul ortodox, cu consecințe benefice până astăzi. Din cadrul acestui curent s-au desprins concluzii dogmatice, formulate în principal de Sfântul Grigorie Palama, prin prisma cărora se poate distinge fără greș ce este ortodox și ce nu. Însă revin pentru a accentua că această mișcare a fost una practică și doar atunci când a fost atacată s-a apărat cu argumente „teoretice”. Iar apărarea isihasmului a constituit ulterior ceea ce noi numim acum teologia isihastă.

În ultima jumătate de secol s-a vorbit mult despre isihasm, mai ales în mediul universitar, prilej oferit și de editarea manuscriselor Sfântului Grigorie Palama. Însă, din păcate, cu rarele excepții ale unor trăitori nezgomotoși, isihasmul nu s-a bucurat și de un reviriment în ceea ce privește practica. Și după cum era firesc, interesul față de isihasm s-a estompat considerabil în ultimul timp, chiar și în universități. Asta întrucât modelele intelectuale se schimbă și nu poți teoretiza la infinit o idee desprinsă de izvorul ei care este practica. Discursul se află și el în criză din cauza separării lui de trăire. Însă acest lucru s-ar fi cuvenit să fi fost cunoscut măcar din acea regulă de aur a Sfinților Părinți care postula: „fiecărui cuvânt ziditor îi premerge isihia”.

Iar dacă astăzi în procesul de formare a omului se impune o recuperare a făptuirii, cu atât mai mult este nevoie de recuperarea practicii isihaste care, ca orice lucru esențial, este una foarte simplă: retragere, liniștire - de unde-i provine numele - și rostirea Rugăciunii lui Iisus. Isihasmul nu-l formează doar fizic și mental pe om, ci îl ajută, prin vederea luminii dumnezeiești, să se ridice deasupra tuturor provocărilor lumii. Isihasmul este cea mai complexă și mai eficace soluție pe care Biserica o oferă cu generozitate întregii lumi. Ajunge numai să fie practicată!