Discreţia importanţei

Diac. Cosmin Pricop, 23 Martie 2009

Cu ceva vreme în urmă, puteam asista la o catastrofă aviatică serioasă, dacă promptitudinea echipelor de intervenţie mobilizate la aeroportul din Timişoara, comunicarea eficientă cu aeronava ce venea de la Chişinău sau operativitatea şi stăpânirea de sine a celor doi piloţi basarabeni ar fi avut o ezitare cât de mică. Blocarea trenului de aterizare, constatată la mai puţin de zece minute de revenirea la sol, dar totuşi la circa 5.000 de metri altitudine, însemna practic imposibilitatea încheierii zborului în condiţii normale şi aducea în prim-plan o sintagmă neiubită în breaslă: aterizare forţată.

Ce a urmat este uşor de imaginat, căci corespunde întru totul modului neaoş în care sunt prezentate evenimentele, indiferent dacă acestea sunt, mai mult sau mai puţin, fericite. Limitele discreţiei pe care fiecare le poate impune în numele său au fost de mult escaladate pentru nobilul scop al informării celorlalţi. Care de reportaje la faţa locului, reporteri, cameramani, fotografi, înghesuială, breaking-news, dorinţa avidă de rating, o ştire mai caldă decât alta. Microfoanele sunt înfipte adânc în cadru... Avionul reuşeşte să aterizeze într-un final, fără a periclita în vreun fel viaţa celor aflaţi la bord. După un timp, avem primele declaraţii ale celor care, grăbiţi, speriaţi şi probabil rezervaţi pe viitor faţă de eventualitatea unei călătorii cu avionul, au fost pasagerii acestui zbor. În tot acest răstimp, studiourile de ştiri se umpleau progresiv de specialişti în aeronautică şi nu numai, sosiţi împreună cu propriile scenarii solicitate dinainte (pentru a obţine cât mai mult dintr-o întâmplare, depăşindu-i cu mult limitele evenimenţiale), însufleţite în genere de celebrul „dacă...“. La aeroport, fiecare pasager al nefericitului zbor îşi continua implacabilul traseu prin furcile (cred că s-ar potrivi şi mai bine microfoanele) caudine ce străjuiesc porţile de acces ale aeroportului. Tuturor celor care au trăit pe propria piele emoţiile unei aterizări anormale li se oferă şansa celebrităţii momentane, posibilitatea de a se afla în lumina reflectoarelor. Însă planul apropiat nu înseamnă şi nu reprezintă obligatoriu planul cel mai important.

În mijlocul vârtejului de informaţii, interviuri şi cadre, o cameră a surprins (oare involuntar?) apariţia discretă a celor doi piloţi, într-un plan oarecum îndepărtat de ceea ce se întâmpla mai în faţa obiectivului. Calmi, purtând genţile acelea diplomat pe care le vezi la fiecare pilot de avion, un pic obosiţi după o călătorie nu tocmai confortabilă, dar senini şi mai liniştiţi după ce reuşiseră să aducă pasagerii în siguranţă la destinaţie. Au intrat repede în clădirea aeroportului timişorean, aruncându-şi scurt privirea spre mulţimea de jurnalişti care ar fi dat oricât pentru o scurtă declaraţie, dar care probabil că nu vor pune niciodată un preţ prea mare pe discreţie.

Extrapolându-se decorul evenimentului prezentat mai sus, tema semnificaţiei atribuite celor două planuri, libertatea discreţiei şi poate chiar paradoxul importanţei planului îndepărtat (a nu se citi nesemnificativ) capătă greutate şi rost teologic. Exemplificarea este cât se poate de simplă şi uşor de recunoscut de fiecare dintre noi, oricând, oriunde. Ne rugăm lui Dumnezeu din diferite motive şi cu gândul la diverse rezultate sau stări la care putem ajunge sau pe care le putem trăi atunci când Dumnezeu ascultă „glasul rugăciunii noastre, a păcătoşilor“, după cum glăsuieşte o cerere a ecteniei de la slujba Litiei. Ne-am rugat sau am avut o atitudine potrivită şi demnă de răsplata Tatălui ceresc, iar aceasta nu a întârziat să apară. Revenim, indubitabil şi invariabil, în astfel de cazuri, în atenţia semenilor noştri; suntem din nou pe scenă, sub lumina reflectoarelor, chiar dacă nu noi suntem, de fapt, adevăraţii împlinitori sau dinamizatori ai deznodământului. Culegem laurii cu deplină seninătate, îndreptăţindu-ne să avem calitatea importanţei de prim-plan. Noi am realizat cutare sau cutare lucru, al nostru este meritul într-o oarecare împrejurare, cineva a beneficiat de ajutorul nostru. În cazuri destul de rare suntem în stare să proiectăm reuşitele care ne privesc asupra adevăratului şi discretului Lucrător şi Împlinitor al lor. Nerecunoscând lucrarea şi, în cele din urmă, pedagogia sau pronia divină, asumându-ne uneori (cu riscul căderii în derizoriu) o răspundere prea mare pentru ceea ce putem în realitate, nu punem doar egoist sub semnul întrebării identitatea pantocratică, ci chiar repudiem iubirea dumnezeiască faţă de noi. În tot acest timp, Cineva lucrează discret...


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!