Religie şi ştiinţă
Disponibilitatea şi contemplaţia, expresiile demnităţii umane

Disponibilitatea şi contemplaţia, expresiile demnităţii umane

Marta Grădinaru, 12 Mai 2012

Lumina, razele calde, ritmul energic al întregii naturi invită cosmosul, în sensul primar de lume frumoasă, să participe cât mai plenar la viaţă. Primăvara se dovedeşte a fi, pe fondul crizei duhovniceşti, în cele mai variate perspective - fie medicală, biofizică, biochimică, psihosocială, şi altele asemenea - poate cel mai veritabil receptacul al Învierii pentru o lume subjugată de nevoia indusă a posesivităţii.

Pentru omul secularizat, natura devine reperul marilor sărbători, iar asta din cauza preocupării pentru "a avea" faţă de bucuria de a observa, de a fi pur şi simplu. Astfel, lumea sensibilă, odată ce a asimilat, în duh, trăirea Învierii, o degajă mai departe omului căruia îi aminteşte de veşnicia vieţii tocmai prin mişcarea spiralată - ciclicitatea anotimpurilor, dar şi prin ritmul circadian.

Observăm un fenomen foarte interesant, anume că, în general, primăvara şi vara oamenii au un tonus mai bun (deşi astenia are aportul ei, destul de influent pentru unii), sunt mai receptivi, ceea ce condiţionează pozitiv disponibilitatea interioară, comparativ cu statusul emoţional de pe parcursul iernii1. O asemenea disponibilitate se traduce în registrul teologic ca lărgire a inimii, de care ni se pomeneşte deopotrivă în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Iar starea de disponibilitate provine din odihna inimii, pacea lăuntrică ca antipod al stresului cotidian.

Lărgirea inimii - reflexia iubirii dumnezeieşti

Profeţia lui Isaia, "Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit (...). Atunci vei vedea, vei străluci şi va bate tare inima ta şi se va lărgi, căci către tine se va îndrepta bogăţia mării şi avuţiile popoarelor către tine vor curge" (Is. 60, 1-5), se repetă şi se împlineşte în chip unic, în fiecare dintre noi. Dacă ne-am îmbrăcat cu Hristos la botez, nu se cuvine oare să ni-l asumăm integral, cu moartea, pătimirea şi Învierea? Şi nu când vrem noi, ci când ni se cere, întrucât capacitatea noastră de dăruire se vede realmente numai atunci când altcineva sau o situaţie specifică ne solicită ieşirea din noi înşine. Nu cumva, după ce ne coborâm alături de Hristos în iadul patimilor noastre, ca să ieşim biruitori, tot alături de El, abia atunci începem să gustăm din ceea ce înseamnă cunoaşterea întru adevăr, să ni se descopere ochii care erau ţinuţi să nu vadă din cauza patimilor personale şi a neputinţelor fireşti? Din acest moment, veşnicul prezent "acum", începem să percepem - nu prin noi înşine, ci în conlucrare cu harul - raţiunile dumnezeieşti dimprejurul nostru, fie din natură sau din oamenii de lângă noi, să ne putem bucura de cele mai simple şi mărunte lucruri, tocmai pentru că acum vedem, adică sesizăm frumuseţea, unicitatea fiecăruia în parte. Totul capătă valenţe foarte personale. Or, această vedere este posibilă numai în virtutea unei iubiri cât mai apropiate de cea dumnezeiască, căci numai când iubim putem cunoaşte şi vedea ceea ce este inaccesibil celor cinci simţuri. Iar iubirea unui singur om nu doar că transfigurează mai mult sau mai puţin sesizabil întregul univers, dar însuşi omul acela se deprinde cu o inimă deschisă şi devine astfel odihnă pentru ceilalţi. De remarcat că procesul transformării, denumit în limbajul teologic metanoia (gr.), adică pocăinţa sau schimbarea (întoarcerea) minţii, porneşte de la propria persoană. Ideea este exprimată cu multă claritate în rugăciunea a noua, a Sfântului Ioan Gură de Aur, din rânduiala dinaintea Sfintei Împărtăşiri: "Porunceşte-mi, şi voi deschide uşile pe care Tu Însuţi le-ai zidit şi intră cu iubirea Ta de oameni, pe care pururea o ai". O inimă deschisă devine odihnă în acelaşi timp pentru persoana în cauză, dar şi pentru cei cu care interrelaţionează pentru că energia lăuntrică se comunică. La o asemenea disponibilitate face trimitere dumnezeiescul Apostol Pavel când se adresează corintenilor: "În inima noastră nu sunteţi la strâmtorare; dar strâmtorare este pentru noi, în inimile voastre. Plătiţi-mi şi voi aceeaşi plată, vă vorbesc ca unor copii ai mei - lărgiţi şi voi inimile voastre!" (II Cor. 6, 12-13).

Contemplaţia sau întâlnirea omului cu veşnicia

Desigur, dacă ne raportăm la societatea contemporană, există o serie de factori cu impact asupra bunei-dispoziţii, între care lumina naturală, sănătatea psihosomatică, temperatura corpului, alimentaţia, cantitatea şi calitatea somnului, activitatea fizică, dar şi activitatea contemplativă. Cercetările se focalizează preponderent pe celelalte componente şi aproape deloc, până recent2, pe contemplaţie. Contemplo înseamnă, etimologic, a privi în templu, ceea ce presupune o concentrare pe cel mai de taină loc al oricărui om, respectiv inima noastră. Sfinţii Părinţi explică cum activitatea pasivă pe care o pretinde contemplaţia se concretizează prin suspendarea timpului, a legilor naturii, şi totodată a legilor firii umane decăzute. Această suspendare vine în întâmpinarea simţurilor mai presus de fire, anunţă starea de trezvie duhovnicească pentru a ne pregăti şi pentru a putea fi cât mai prezenţi în întâlnirea cu Dumnezeu, căci acesta este sensul contemplaţiei. Sfântul Luca, arhiepiscopul Crimeii şi, concomitent, un chirurg excepţional, nota într-una din scrierile sale ştiinţifice: "Aproape toţi oamenii, chiar şi cei mai puţin sensibili, posedă o altă capacitate de cunoaştere decât prin intermediul celor cinci simţuri. Cu cât înduhovnicirea omului este mai deplină, cu atât este mai evidentă această înaltă capacitate de cunoaştere"3. El consemna adesea, în acord cu alţi oameni de ştiinţă precum Pascal, Pavlov, Bergson sau Kant, că cel mai autentic organ al cunoaşterii mai presus de fire, şi implicit de comunicare, îl reprezintă inima, în mod incontestabil. Într-una dintre lucrările sale, "Puterea inimii", descrie o serie de evenimente culese din studiile altor cercetători, filosofi şi experienţe personale care surprind acest simţ al cunoaşterii în diferite

ipostaze, fie senzitive sau transcendentale, fără a-l defini cu claritate. Totuşi Sfântul Luca menţionează că "pentru manifestarea capacităţilor transcendentale ale duhului nostru, pentru descoperirea supraconştiinţei, este necesar să se stingă sau cel puţin să slăbească conştiinţa noastră normală, fenomenală (legată de fenomene)"4. Aşadar, simţim autentic şi trăim intens cu inima, nu cu mintea.

Note: 1 http://www.ncbi.nlm.nih. gov/pubmed/2291117

2Pentru început, o perspectivă mai generalizată asupra a ceea ce înseamnă contemplaţia, în varii culturi: http://www.sciencedaily.com/releases/2009/06 /090617154401.htm

3 Sfântul Arhiepiscop Dr. Luca al Crimeii, Puterea inimii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 97.

4 Ibidem, p. 98.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!