Editorial
„Doamne, ajută!“

„Doamne, ajută!“

Costion Nicolescu, 29 August 2013

Întâi septembrie înseamnă începutul unui nou an bise­ri­cesc. Mulţi îl ignoră, dar şi cei ce-l ştiu trec peste el cu destulă discreţie. Biserica îl cinsteşte cu cântările cuveni­te în cuprinsul slujbelor. Tradiţia veche ne spune că în a­ceas­tă zi Hristos a intrat în Sinagogă şi luând Cartea a des­chis-o la Isaia, la locul (61, 1-2) în care profetul vorbeşte în nu­mele Său: „Duhul Domnului este peste mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să vindec pe cei cu ini­ma zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate: să dau de ştire un an (s.n.) de mi­los­ti­vire a Domnului“ (Luca 4, 18). După care, în­chi­zând Cartea, tot El a adăugat: „Astăzi s-a împlinit scriptura a­ceasta în ure­chi­­le Voastre“ (Luca 4, 21). Este începutul pro­povăduirii Sale, du­pă ce a biruit ispitele pe Muntele Ca­ran­taniei.

De la acest moment a conceput Biserica cu înţelepciu­ne toată rânduiala sărbătorilor sale. Potrivit ar fi să se ţină seama de aceste sărbători şi să înlocuim în calenda­rul nostru „civil“ un număr din sâmbetele libere prin săr­bă­to­rile ce au un evident temei spiritual. În săptămânile în ca­re sunt praznice înscrise „cu roşu“ în calendarul bisericesc, a­cestea să ia loc sâmbetelor respective ca zile libere, de sărbătoare. Nu am deveni fundamentalişti prin aceasta, ci ne-am reintegra numai într-o tradiţie benefică, care de altfel la ţară este în mare respectată şi acum.

Salutul cel mai folosit în satele noastre este, poate, „Doam­ne, ajută!“ El e spus într-un fel apăsat, care nu la­să loc nici unei superficialităţi. Dincolo de aceste do­uă cu­vin­­te, de simplitatea paradisiacă a acestui salut este te­zau­ri­­zată o întreagă adâncă teologie. Este invocat nu­me­le lui Dum­nezeu, care nu poate fi luat în deşert. Dum­nezeu ne es­te Domn. Este recunoscută atotputernicia lui Dum­nezeu şi li­mita puterilor omului, imposibilitatea lui de a reuşi cu a­de­vărat fără Dumnezeu. Este exprimată cre­dinţa în putinţa de a obţine ajutorul, nădejdea că acest aju­tor va fi de folos, iu­birea faţă de Cel de la care ajutorul este totdeauna dezin­te­­resat, absolut şi neumilitor. Ţă­ra­nul se arată astfel des­chis spre lucrarea sinergică cu Dum­nezeu, prin acceptarea e­nergiilor Sale necreate. Este un stri­găt după Dumnezeu-Dom­nul, făcut cu calm şi cu pace. Conform promisiunii e­van­­ghelice, când doi se întâlnesc, ei sunt împreună în nu­me­le Domnului: Acesta e cu ei. „Doam­ne, ajută!“ este un sa­lut, dar şi o rugăciune nu numai pentru cei ce se întâlnesc, dar pentru toată lumea, neprecizându-se persoana, în sensul că „Dumnezeu să fie cu noi, cu toţi“. „Doamne, ajută!“ cu­prinde mai mult decât „Doam­ne, miluieşte!“. Exprimă de­să­vârşirea omului făcut spre relaţie personală cu Creatorul său. „Doamne, ajută!“ în­seamnă şi punerea unui „început bun“, pornirea la orice în­făptuire cu ajutorul lui Dumnezeu. În ultimă instanţă, „Doamne, ajută!“ este rugăciunea isi­has­­tă a satului nostru, conducând prin pomenirea cât mai dea­să a numelui Dom­nului la liniştire şi trezvie. De aceea el este, în accepţiunea cea mai deplină a cuvântului, un salut, o piatră pusă la temelia salvării, a mântuirii.

Să nădăjduim într-un „an al milostivirii Domnului“ pen­tru toată lumea şi să spunem la acest început de an, odată cu ţăranul, „Doamne, ajută!“.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!