Dorinţa de senzaţional!

Trăim, fără îndoială, vremuri bizare. Putem vedea, dar simţim nevoia să privească altcineva pentru noi. Putem auzi, dar sperăm ca altcineva să asculte în locul nostru, apoi să ne povestească eventual. Putem raţiona, dar aşteptăm ca altcineva să interpreteze pentru noi ceea ce se întâmplă. Şi, pentru că era nevoie de o entitate capabilă să ducă la îndeplinire sarcinile de mai sus, am învestit cu toată încrederea noastră presa. Ea vede, aude şi pricepe tot, explicându-ne pe înţelesul nostru diverse evenimente, tălmăcite şi răstălmăcite.

Veţi spune că este o exagerare. Desigur. Dar exagerările sunt cele care, aparent, ne înseninează viaţa, condimentând-o cu emoţiile necesare producerii de adrenalină. Căci, de ceva timp, tot ceea ce se întâmplă ne este prezentat de mass-media (sau măcar de o generoasă parte a ei) sub semnul mare, sclipitor al senzaţionalului. Crime şi violuri, accidente de maşină şi furturi, toate sunt senzaţionale, prezentate ca urmări ale unor conspiraţii năucitoare. Nimic nu este ceea ce pare, în orice fapt banal se ascunde senzaţionalul. Trebuie scos cu orice preţ la iveală, chiar şi exagerând, denaturând, înşelând, dacă este nevoie. Hrăniţi (a se citi "intoxicaţi") cu tot soiul de grozăvii, am ajuns să privim în jur fără a ne mai mira de nimic şi fără a mai avea încredere în ceva. Dependenţi de senzaţional, deşi suprasaturaţi de el.

În această perioadă, criza economică a acoperit, cu dibăcie, criza morală. Măcar în cadrul ştirilor oferite de presă. Şi, deoarece înstrăinarea noastră spirituală nu pare a fi de domeniul senzaţionalului, a devenit o modă azvârlirea cu pietre în farul care arată calea către împlinirea umanului întru divin. Nu că ar spera cineva să stingă lumina farului, dar măcar o fereastră spartă ar fi un bun subiect de "breaking news".

Astfel, tot ceea ce ţine de creştinismul ortodox este lăsat pe mâna reporterilor dornici de afirmare şi a comentatorilor neduşi la biserică. La propriu. Iar aceştia scormonesc prin mulţimile de credincioşi adunaţi în zile de sărbătoare sau prin cotloane nu întotdeauna vizibile oricui, doar-doar or găsi un subiect. Unul senzaţional. Neizbutind, uneori, nici să îl "fabrice", prezintă dezamăgiţi evenimentul, dând de înţeles că sunt dezgustaţi de naivitatea celor care preferă să se roage, să se închine, să creadă. Când aceia ar fi putut sta acasă, făcându-le rating unor televiziuni sau citind ziarul cumpărat, sprijinind financiar mass-media şi dând dovadă, în acest mod, de o previzibilă şi dezirabilă înţelepciune.

Una dintre funcţiile mass-media este cea de educare. Şi poate că sunt unii care consideră educativ ceea ce ne oferă, zi de zi, presa contemporană îmbolnăvită de tabloidizare. Să ne ferească Dumnezeu de apariţia unei generaţii educate în spiritul senzaţionalului, imună la chemarea bunului şi a frumosului, impresionată doar de divertismentul facil, vulgar! Şi îi invit să îşi imagineze o astfel de generaţie pe cei ce aleg câştigurile imediate şi faima, împingând informarea cultural-religioasă spre o presă de nişă, cu greu accesibilă. Într-o lume lipsită de adevărate repere, vom deveni, din constructori ai propriului viitor, simpli spectatori, hrăniţi cu "show". Într-un mod, desigur, senzaţional...