Interviu
Dorul lui Dumnezeu care poate învinge „gravitaţia căderii“

Dorul lui Dumnezeu care poate învinge „gravitaţia căderii“

Dumitru Manolache, 29 Aprilie 2015

Cuvintele părintelui ieromonah Teofan Munteanu, duhovnicul Mănăstirii Nera, din Episcopia Caransebeşului, poartă în strălucirea forţei lor răscolirea unei întrebări care îţi disecă perpetuu lăuntrul, „îmbolnăvindu-te“ pentru a te vindeca, „omorându-te“ pentru a te înnoi, tăcându-te pentru a te rosti, descoperindu-te în final parte de dor din dorul aşezat în tine de Însuşi Creatorul. Într-o zi din această primăvară, am purtat cu cuvioşia sa un ziditor dialog despre nevoia de nevoire, despre zâmbet şi patologia sufletului, pe care vă invităm să-l aflaţi.

Părinte, spuneaţi într-un interviu că „trăim pe orizontală, nu pe verticală. Sunt două dimensiuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor“. Cum de a ajuns omul să trăiască mai mult experienţa orizontalei?

Cu toată căderea pe care o trăieşte şi o experiază pe propriul suflet, astăzi, omul nu trăieşte numai pe orizontală. Numai că proiecţia pe orizontală a vieţii pe care o duce este atât de marcantă şi i se dă o atât de multă importanţă, încât partea de aspiraţie, de ascendent, de nădejde, de tânjire după cele dumnezeieşti e foarte estompată. Te minunezi când cineva are curajul să abordeze existenţa umană şi din altă perspectivă decât cea din realitatea imediată. Dar, oricât se vor strădui cei care doresc să nimicească partea de transcendenţă din om, nu vor reuşi. Pentru că omul este plămădit şi din lut, şi din dor dumnezeiesc. Şi oricât de mare este căderea lui, în el rămâne scânteia de dumnezeire.

Renaşterea, ca strămutare a individului în persoană

Vorbiţi-ne despre tăcere şi despre adâncimea verticalei

Suntem atât de obişnuiţi cu aceste nesfârşite valuri de informaţii care vin pe atâtea canale asupra omului, încât a vorbi despre tăcere, pe care părinţii o definesc ca fiind chiar graiul veacului viitor, pare un pic deplasat în peisajul cotidian. Mi-ar fi mai drag să vorbesc despre adâncimea verticalităţii. M-am bucurat să descopăr că aceia care se ocupă de fizica cuantică, vorbind despre realitatea în care trăim şi încercând să o definească, să o cuprindă, să-i descopere legităţile, ne-au dat modelul care spune că realitatea noastră este de fapt proiecţia unei multitudini de realităţi potenţiale care se actualizează funcţie de nişte parametri care ne scapă. Acest model se potriveşte foarte bine cu ceea ce ştim că este omul, din revelaţia dumnezeiască. Şi anume, o potenţă chemată de Creator să se actualizeze ca principiu ipostatic şi să treacă de la stadiul de individ la cel de persoană. Această trecere este marcată de dorul lui Dumnezeu pus în om la zămislire, ca să-l facă pe el după chipul şi după asemănarea Sa. Depinde însă de noi în ce măsură reuşim să actualizăm, să punem în valoare, să dăm şanse să se nască în noi principiul persoanei, acest cineva din adâncul fiinţei noastre care alege, care deliberează. Persoana care vrea să se nască. Care trebuie să se nască. Care urmează să se nască. Pe această linie vorbim despre adâncimea dimensiunii verticale a vieţii pe care ne cheamă Domnul să o trăim, în care să ne strămutăm devenind din ceva cineva. Din indivizi determinaţi psihosomatic persoane.

Cât de înstrăinat ne este prezentul? Mai trăim noi în adevărul verbului „a ne păsa“? Ce trebuie să ceară un credincios părintelui său duhovnicesc?

Cred că modul în care se face astăzi educaţia, şi nu numai în formele ei clasice, nu se mai referă la dimensiunea existenţială a verbului „a păsa“. Dar şi când nu ne pasă, avem totuşi o păsare: doar de propriile noastre interese, din păcate. De propria noastră spinare. A ne păsa de cel de lângă noi, de neamul nostru sau de toţi oamenii care vieţuiesc pe acest pământ în prezent e mai greu. Când am venit noi aici, acum 15 ani, pentru că tot pomenim de păsare sau de nepăsare, şi lucram din greu la ridicarea mănăstirii, ne-a căutat într-o zi o bătrânică de prin munţii din jur. Coborâse vreo 20 km pe jos ca să ajungă la noi. Găsindu-ne la lucru, a fost foarte impresionată. La următoarea vizită, ne-a spus că ne pomeneşte în rugăciunile ei, noaptea, căci atunci se ruga într-un fânar, pentru că era prigonită de soţ. Când ne-a mai vizitat, ne-a dăruit tainul ei de brânză pe ziua respectivă. Iată o formă sublimă a felului în care această credincioasă trăia adevărul verbului „a ne păsa“.

Din punctul meu de vedere, un credincios trebuie să ceară duhovnicului să-l pomenească, mijlocind la Domnul tămăduirea neputinţelor lui trupeşti şi sufleteşti.

„Nădăjduiesc că Domnul mă va face şi mai ortodox“

Care credeţi că ar fie cea mai importantă lecţie pe care Biserica, ora de religie, trebuie să o predea copilului?

E o problemă în cazul căreia ar trebui să-mi declin competenţa şi să păstrez decenţa de a nu mă pronunţa. Îndrăznesc să spun totuşi că ora de religie este o şansă uriaşă pe care Biserica ar putea să o valorifice din plin, pentru că în viaţa noastră, din păcate, avem a ne confrunta cu o paralizie, un egoism, o întunecare şi o lipsă de discernământ impresionante.

Părinte, purtaţi pe chip un zâmbet sinonim cu desăvârşirea împlinirii...

Mi se întâmplă să fiu întrebat dacă sunt un om împlinit. Şi am curajul să mărturisesc, şi să surprind prin aceasta, că: „Da, sunt împlinit!“, dar încă nu sunt… ortodox! Am întâlnit cândva o mărturisire a unui ales al lui Dumnezeu trecut prin temniţele comuniste, care la anchetă, printre altele, fiind întrebat despre opţiunile lui religioase, a răspuns: „Mărturisesc că sunt ortodox. Vreau să fiu ortodox… încă nu sunt ortodox. Mărturisirea mea de credinţă este ortodoxă, viaţa mea însă nu a ajuns să fie conform mărturisirii mele de credinţă!“

Mă bucur pentru că Domnul m-a făcut ortodox. Nădăjduiesc că Domnul mă va face şi mai ortodox. Sunt recunoscător Domnului, Care mi-a dat marele privilegiu de a cunoaşte Calea, cum spunea părintele Sofronie, şi Care m-a chemat să păşesc pe această Cale.

Efortul de a investi în procesul numit mântuire

Sunteţi un foarte tânăr duhovnic. Care consideraţi că este cea mai gravă suferinţă a sufletului şi ce leac recomandaţi pentru înlăturarea ei?

Pătimim cu toţii de acea boală înfricoşătoare pe care Sfinţii Părinţi au numit-o înstrăinarea de Dumnezeu. Toate celelalte simptome, neputinţe, boli sunt consecinţe, ramificaţii ale acestei înstrăinări de Dumnezeu. Iar vindecarea începe prin a face „stânga-mprejur“ şi a ne întoarce cu faţa către Domnul, a ne întoarce din această gravitaţie a căderii prin care ne destructurăm, ne pervertim, ne întunecăm. Ar trebui să începem să depunem cu mai multă seriozitate acel efort, care înseamnă partea noastră de investiţie în procesul numit mântuire.

Mai poate prezentul să-l pregătească pe om pentru viitor?

Prezentul oricum îl pregăteşte pe om pentru viitor, în orice condiţii. Prezentul este formator, indiferent dacă îl înnobilează sau îl perverteşte pe om. Ceea ce fac astăzi constituie backgroundul formării mele de mâine. Problema se pune în ce măsură astăzi mai suntem conştienţi de faptul că de bucăţica noastră de pocăinţă, de micul ogor pe care suntem chemaţi să lucrăm depinde şansa pentru viitorul bun şi frumos, al nostru şi al omenirii. Tot Părintele Sofronie, mare teolog al veacului trecut, spunea că maturizarea reprezintă trecerea acelui prag de la care omul devine conştient de faptul că fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare gând sau înclinare a inimii sunt determinante pentru înveşnicirea noastră ca persoane...


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!