Două secole de muncă şi rugăciune la Samurcăşeşti

Ciprian Bâra, 08 Octombrie 2008

Într-o după-amiază însorită de toamnă, cum nu a mai fost până acum în acest an, ne-am deplasat la 15 kilometri vest de centrul Capitalei, pe cursul râului cu acelaşi nume din localitatea Ciorogârla, pentru a vizita Mănăstirea Samurcăşeşti care, luna aceasta, împlineşte 200 de ani de existenţă. Ansamblul mănăstiresc ctitorit de vornicul Constantin Samurcaş este o adevărată oază de linişte, de frumuseţe şi de pace, care îşi aşteaptă pelerinii în fiecare zi. Biserica cea mare a mănăstirii este un exemplar interesant de arhitectură religioasă de la începutul secolului trecut, având trei altare.

Păşim discret peste frunzele căzute pe aleea de la intrare, atent îngrijită şi străjuită pe de o parte şi de alta de multe flori. În curtea mănăstirii, în mijlocul peisajului încântător, străjuieşte biserica falnică, solidă şi impunătoare, arătând că locul central în tot acest peisaj este dedicat lui Dumnezeu. Doar linişte. Îşi face apariţia o maică, bătând cuviincios, după rânduială, toaca. Am înţeles repede că monahiile se pregătesc de slujbă sau sunt la ascultările de zi cu zi ale fiecăreia.

Ne-a întâmpinat maica Lucia, stareţa mănăstirii, împreună cu care am intrat în biserică şi ne-am închinat la sfintele moaşte, părticele ale mai multor sfinţi, despre care am aflat de la maica stareţă că au fost aduse încă de la înfiinţarea mănăstirii de vornicul Constantin Samurcaş, la 1808, din Grecia.

Zidită de Samurcaşi acum 200 de ani

Vioaie şi bucuroasă că poate să prezinte trecutul impresionant al mănăstirii pe care o conduce, maica Lucia ne-a povestit pe îndelete istoricul acesteia. Astfel, am aflat de la stareţă că mănăstirea a luat fiinţă în anul 1808, fiind zidită de vornicul Constantin Samurcaş, de la care a primit şi numele, pe moşia sa din satul Ciorogârla. La scurt timp de la zidirea mănăstirii, ctitorul a plecat din lumea aceasta, nelăsând nici o pravilă pentru întreţinerea şi cârmuirea aşezământului monahal. Abia în anul 1847, clucerul Alexandru Samurcaş, nepot de frate şi fiu adoptiv al ctitorului, asigură mănăstirii vatra şi pământul din jurul ei, stabilind, de asemenea, şi reguli de administraţie.

Întrucât biserica şi chiliile mănăstirii nu au fost prea trainic executate la 1808 şi nici temeinic reparate la 1845, în anul 1862 aproape întreg aşezământul mănăstiresc se găsea în stare de ruină. După multe demersuri făcute de către conducerea mănăstirii pe lângă autorităţile de stat, s-a reuşit ca, între anii 1866-1869, cu fonduri alocate de către Ministerul Cultelor, să se facă reparaţii generale la biserică. În anul 1870, cu sprijinul bănesc al credincioşilor Vemescu şi Teoharide din Bucureşti, biserica a fost pictată de către pictorul Gh. Tattarescu, iar la 13 decembrie, în acelaşi an, a fost sfinţită.

Clopotele au fost furate de trupele germane

loan Samurcaş, unul dintre urmaşii ctitorului, a înfrumuseţat casele ctitoreşti între anii 1872-1874. Din ansamblul Mănăstirii Samurcăşeşti face parte şi cimitirul în mijlocul căruia, în anul 1876 s-a zidit, cu sprijinul credincioşilor o biserică mică închinată Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.

Lucrări de restaurare s-au mai făcut la biserica mare a mănăstirii în anul 1903, cu sprijinul credincioşilor, iar în anul 1910, prin dania credincioasei Teodosia Buiurgă, se clădeşte, în apropierea cimitirului mănăstirii, un corp de case cu 20 de camere.

După toate înfrumuseţările, mănăstirea a suferit mai târziu şi foarte multe stricăciuni. „Pagubă mare a adus asupra mănăstirii anul 1914, când un mare incendiu a distrus tot corpul de case ctitoriceşti unde se aflau 30 de chilii, stăreţia şi un frumos salon oriental, dispărând astfel şi o bună parte din arhiva mănăstirii şi, tot în timpul primului război mondial, mănăstirea a suferit de pe urma trupelor germane de ocupaţie, care au luat şi cele două clopote ale mănăstirii, clopote care au fost înlocuite cu altele, noi, în 1919 şi 1925“, ne-a povestit maica Lucia.

Biserică cu trei altare

Auzisem că Mănăstirea Samurcăşeşti mai are ceva particular, deosebit de alte biserici de la noi. Acum am aflat particularitatea. Biserica cea mare este un exemplar interesant de arhitectura religioasă de la începutul secolului trecut, având trei altare, cu pronaosul şi naosul despărţite şi ele în trei compartimente prin două şiruri de câte patru coloane de cărămidă. După ce a fost grav avariată de cutremurul din 10 noiembrie 1940, biserica a fost demolată şi refăcută între anii 1941-1943, pe vechile temelii, după planurile arhitectului Ion Cernescu şi prin sârguinţa bunului creştin, generalul Teodor Ciurea, prefect al judeţului Ilfov în perioada 1940-1942. Arhitectul Cernescu a renunţat la despărţirea corpului bisericii în trei compartimente şi a tratat exteriorul ca o îmbinare armonioasă între cărămidă aparentă şi piatră. Din vechea biserică s-a păstrat catapeteasma lucrată în stil brâncovenesc, ornamentată cu motive vegetale şi florale şi împodobită, în partea superioară, cu două rânduri de icoane pictate, iar în partea inferioară, cu un rând de icoane argintate.

După ridicarea noii biserici, la dorinţa generalului Teodor Ciurea, s-a schimbat unul dintre cele trei hramuri ale bisericii. Altarul central al bisericii a rămas închinat Sfintei Treimi, la fel şi cel din dreapta, închinat Adormirii Maicii Domnului, iar altarul din stânga care până atunci purta hramul „Naşterea Maicii Domnului“, a fost închinat Sfintei Cuvioase Parascheva.

Gazdă pentru moaştele Sfintei Parascheva

În vara anului 1944, când Mitropolia Moldovei şi Sucevei (pe atunci) a fost nevoită să se retragă cu arhiva şi cu odoarele sale la Bucureşti, pentru câteva luni, racla cu moaştele Sfintei Cuvioasei Parascheva a fost adusă şi adăpostită în biserica Mănăstirii Samurcăşeşti, sfinţind astfel ctitoria generalului Teodor Ciurea, care, cu multă dragoste, îi închinase unul dintre cele trei altare. Teodor Ciurea a construit în mănăstire, în acelaşi timp cu zidirea noii biserici, trei corpuri de case care se văd şi astăzi la intrarea în mănăstire, pe partea stângă, cu destinaţia: Casa preotului, Stăreţie şi Colecţia muzeală. „Ne bucură foarte mult faptul că Sfânta Parascheva a poposit pentru un timp în mănăstirea noastră. Credem că ea a adus harul şi binecuvântarea de care avea nevoie obştea de atunci şi cea de astăzi, ca să se aşeze rânduială aşa cum se cuvine aici. Nu trece zi să nu-i mulţumim Domnului ca ne-a făcut-o casnică pentru câteva luni pe Cuvioasa“, ne-a mărturisit, cu multă bucurie, maica Lucia.

Renovată şi împodobită în timpul lui Justinian Marina

Biserica mănăstirii s-a mai bucurat o dată de renovări şi împodobiri, între anii 1951-1953, prin purtarea de grijă a patriarhului Justinian Marina. Acum a fost împodobită cu pictură în frescă şi ceramică, executată în stil neobizantin de către pictorul Gheorghe Popescu. La 8 noiembrie 1953, biserica a fost sfinţită de însuşi patriarhul Justinian, iar din toamna anului 1953 şi până în vara anului 1958 s-a restaurat tot aşezământul mănăstiresc: chiliile din jurul bisericii s-au rezidit în formă de cetate, s-au refăcut clopotniţele, atelierele, precum şi zidul împrejmuitor al mănăstirii. Inaugurarea lucrărilor s-a făcut la 1 iunie 1958 cu o frumoasă slujbă arhierească săvârşită de patriarhul Justinian, care a sărbăto-rit atunci zece ani de păstorire patriarhală.

Mai târziu, s-a pictat biserica mică din cimitir, s-a reconstruit o parte din zidul împrejmuitor, distrus la cutremur, s-a restaurat pictura murală din biserica mare a mănăstirii de către pictorul Ion Taflan, s-a refăcut instalaţia electrică din mănăstire şi s-au executat lucrări de subzidire la zidul de la intrarea în incinta mănăstirii. Ultimele lucrări de importanţă majoră s-au executat la cele două biserici ale mănăstirii între anii 2005-2007.

„Continuăm liturghia în atelier“

În cadrul mănăstirii, au funcţionat de-a lungul anilor diferite ateliere în care au muncit călugăriţele, pentru a-şi asigura atât existenţa, cât şi întreţinerea sfântului lăcaş. Din anul 1923 şi până în 1955 au existat în mănăstire ateliere de ţesut mătase, borangic, stofe fine de lână şi covoare româneşti. În anul 1955 au continuat să funcţioneze atelierele de covoare şi s-au înfiinţat şi ateliere de produse casnice. Decretul 410, din 1959-1960, a însemnat încercarea autorităţilor statului să desfiinţeze toate mănăstirile din ţară. Astfel, au dat afară şi călugăriţele de la Samurcăşeşti şi au desfiinţat totodată şi atelierele. Cu toate acestea, vârtejul comunist nu a reuşit să desfiinţeze Mănăstirea Samurcăşeşti. Patriarhul Justinian, în 1961, înfiinţează în mănăstire un atelier de înrămat icoane, înzestrat cu maşini de tâmplărie aduse din Germania, şi încadrează toate călugăriţele şi surorile care, potrivit decretului, trebuiau să părăsească mănăstirea. Atelierul de tâmplărie înfiinţat în anul 1961 funcţionează şi astăzi.

În atelier lucrează acum cele mai tinere. Am mers să-l vedem. Unele maşini sunt noi, altele, mai vechi, dar toate la un loc îţi lăsă impresia că eşti într-o mică fabrică de mobilă în care fiecare unealtă îşi are locul şi rostul ei. Şefa atelierului este maica Teofana, care ne-a explicat că programul este de opt ore, zilnic, şi între cele 15 maici care meşteşugesc în lemn, cele care se descurcă mai bine au sub supraveghere alte două-trei maici. „În atelierele noastre s-au făcut rame până în 1995, apoi am făcut scaune, dulapuri cât mai simple şi, încetul cu încetul, am continuat cu lucruri mai complexe. La început am avut un tâmplar, domnul Alexandru, care ne-a învăţat, încet-încet, pe cele mai pricepute, apoi am învăţat una de la alta. S-a pornit de la lucruri simple, apoi s-a ajuns la lucruri mai complexe. Acum lucrăm pe comandă, dar aproape că nu facem faţă. Oamenii sunt mulţumiţi şi ne caută. Astfel, rugăciunea se împle-teşte cu munca. Mai întâi mergem la biserică, până la 8:30, apoi continuăm Liturghia în atelier. La sfârşitul zilei dăm slavă lui Dumnezeu, că ne-a ajutat să trecem de ziua aceea, chiar dacă am reuşit să facem ceva sau nu“, ne-a spus maica Teofana.

„Când obosesc la catismă, mă odihnesc citind câteva pomelnice“

Când ne-am închinat în sfântul altar, l-am găsit aşezat discret, în partea stângă a sfintei mese, străjuit de o lumânare mică, de ceară curată, pe duhovnicul mănăstirii, părintele Martinian. Avea în faţă o carte deschisă, gălbuie la colţuri, semn că e îndelung folo-sită, şi era înconjurat de pomelnice, multe pomelnice. Citea Paraclisul Maicii Domnului, căci asta face între slujbe. Este de 12 ani la Ciorogârla. Atunci când nu slujeşte, când nu rosteşte ectenii sau rugăciuni, părintele Martinian citeşte Psaltirea în altar şi pomeneşte zilnic zeci de mii de credincioşi. „A fost la Neamţu“, aşa cum îi place părintelui să spună, l-a cunoscut personal pe vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist, pe mitropolitul Firmilian, a vrut să plece în Grecia, dar a rămas în ţară, pentru că, atunci când eşti călugăr, „ascultarea o dai până mori“. „Maicile vin în serii la slujbe, pentru că mai au şi diverse ascultări pe care trebuie să le îndeplinească, dar eu sunt aici cu toate seriile. Pentru că nu mai pot îndeplini alte ascultări, din cauza anilor, între sfintele slujbe, îmi fac pravila mea şi pomenesc pe toţi cei care au adus pomelnic la altar. Când obosesc la catismă, îmi pun zălogul şi mă odihnesc citind câte-va pomelnice. Citesc cam 1.000 şi ceva de pomelnice pe zi. Sunt dator să le citesc, pentru că oa-menii le aduc aici cu nădejdea mântuirii“, ne-a spus părintele Martinian.

Cursuri de muzică psaltică

„Pa.....,Vu..., Ga..., Slaaavă ...“, se auzea dintr-o cămăruţă din spatele altarului. Am întrebat, curioşi, ce se aude, iar maica stareţă ne-a mărturisit, cu voiciunea-i deja cunoscută, că cele 12 maici care formează corul mănăstirii iau lecţii de muzică psaltică o dată pe săptămână de la diaconul Mihai Bucă, protopsaltul Patriarhiei.

Cu binecuvântarea stareţei, am dat buzna în încăperea în care maicile buchiseau, împreună cu profesorul lor, Psalmul 94.

Maica Lucia ne-a povestit imediat o întâmplare, cu o maică venită mai demult în vizită la Samurcăşeşti, care cânta foarte frumos şi care a cântat singură la acea Sfântă Liturghie, explicându-ne, din toată inima, că îşi doreşte foarte mult ca maicile să înveţe să cânte muzică psaltică pentru a aduce cum se cuvine slavă lui Dumnezeu şi pentru a înfrumuseţa evenimentele care au loc în mănăstire. „Maicile au o afinitate specială pentru muzică şi, ţinând cont că duhul muzicii bizantine s-a format în mănăstiri şi că pe lângă mănăstiri au existat vestite şcoli de psaltică, este foarte bine ca la slujbele mănăstireşti să se cânte la strană muzică psaltică autentică şi diversificată. Este foarte important că la mănăstirile din jurul Bucureştiului, cum este şi aici, la Samurcăşeşti, se aşază bună rânduială la strană, în cântarea bisericească, pentru că aceasta face parte din duhul ortodox, din rânduiala bisericii, şi nu este doar o modalitate de a încânta urechea“, ne-a declarat diaconul Mihai Bucă.

Maicile, în discreţia caracteristică, nu au vrut să ne vorbească, explicându-ne că, pentru ele, muzica psaltică nu este un mod de a încânta în mod special pe alţii, ci este un mijloc de a-l slăvi pe Dumnezeu. „Pentru noi este o mulţumire sufletească să ştim să cântăm muzică psaltică, căci astfel se împleteşte cel mai bine rugăciunea cu cântarea. Ne dorim foarte mult ca la strană, la slujbele noastre de zi cu zi să cântăm aşa cum se cuvine, după rânduială. Suntem datori să îi aducem lui Dumnezeu ce e mai bun şi de aceea vrem să învăţăm să cântăm cât mai corect şi cât mai frumos. Cân-tăm spre slava lui Dumnezeu, spre frumuseţea slujbelor şi spre bucuria oamenilor“, s-au completat reciproc maica Anisia şi maica Inocenţia.

Tradiţie socio-educativă

În decursul anilor, Mănăstirea Samurcăşeşti a avut şi un deosebit rol social-cultural. Aici a funcţionat, între 1864-1876, din ordinul Ministerului Cultelor, o şcoală primară atât pentru copiii din sat, cât şi pentru fetiţele orfane crescute în mănăstire, având ca învăţătoare pe maica Sofia Heliade-Rădulescu, care a fost şi stareţa mănăstirii în perioada 1894-1909. „Şi acum ne străduim să ţinem aproape de mănăstire fete tinere din sat, care să prindă drag de carte, de cele sfinte, de muncă şi de ascultare, pentru a deveni monahii. Avem destule maici cu experienţă care pot sfătui pe cei ce vin aici şi vor o povaţă. Din păcate, sunt foarte puţine tinere care-şi îndreaptă astăzi paşii spre mănăstire“, ne-a mai spus stareţa mănăstirii.

Popas duhovnicesc pentru Tudor Vladimirescu

Aşezământul mănăstiresc de la Ciorogârla a fost, în primăvara anului 1821, popas duhovnicesc pentru Tudor Vladimirescu. La 17 martie 1821, în drum spre Bucureşti, Tudor Vladimirescu a poposit cu pandurii săi în Mănăstirea Samurcăşeşti, unde a purtat discuţii cu părintele său duhovnicesc, episcopul llarion al Argeşului, şi a alcătuit, după spusele istoricului Mihai Cioranu, acea „Proclamaţie“ adresată locuitorilor oraşului Bucureşti. Popasul lui Tudor Vladimirescu în această mănăstire este marcat atât prin documente, cât şi printr-o cruce de lemn îmbrăcată în argint aurit, care se păs-trează în colecţia de obiecte religioase a mănăstirii. Aceasta a fost lucrată de Stan Jianu din Craiova, la 1761, şi dăruită mănăstirii de Tudor Vladimirescu.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!