Dovada celor 7 tineri din Efes

Mihai Grobnicu, 21 Octombrie 2008

Sărbătoriţi de Biserica Ortodoxă la 22 octombrie, dar şi la 4 august, sfinţii şapte tineri din Efes, cunoscuţi şi sub numele de „cei şapte adormiţi“, scot în evidenţă, prin viaţa lor, modul în care Dumnezeu lucrează prin sfinţii Săi pentru unitatea Bisericii. Într-o perioadă în care învăţătura despre înviere era atacată de eretici, Dumnezeu îi adoarme, iar apoi îi înviază pe cei şapte tineri, cu scopul de a întări credinţa oamenilor în înviere. Preluată de mai multe popoare şi religii necreştine, în multiple variante, viaţa celor şapte tineri trece din istorie în legendă, pentru ca mai apoi să devină o temă predilectă a artiştilor din epoca Medievală.

Cei şapte tineri mucenici pe care Biserica Ortodoxă îi prăznuieşte astăzi, Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian si Antonin, au trăit la jumătatea secolului al III-lea, în cetatea Efes (în zilele noastre - regiunea Seljuk, din partea vestică a Turciei). Cu toţii făceau parte din familii bune, tatăl unuia dintre ei, Maximilian, fiind chiar prefectul cetăţii. Împreună slujeau în armata imperiului Roman, dar mai presus de toate, slujeau veşnicului Împărat Hristos.

În perioada respectivă, Imperiul Roman, în a cărui stăpânire se afla Efesul, era condus de către Traianus Decius (249-251). Văzând în creştinism un element dizolvant pentru unitatea imperiului, acesta declanşează o persecuţie generală, decretată prin lege de stat. În anul 249, dă un edict de persecuţie, prin care se cerea tuturor celor bănuiţi de creştinism să se prezinte în faţa unei comisii de stat pentru a săvârşi acte de adeziune la păgânism. Pe lângă suferinţele îndurate de creştini, edictul a provocat şi numeroase apostazii din partea credincioşilor.

„Noi avem pe Unul Dumnezeu, Aceluia Îi aducem jertfă de mărturisire“

La puţin timp după semnarea acestui edict, Decius soseşte din Cartagina în Efes, pentru a-şi pune în aplicare şi aici planul său de persecutare a creştinilor. Ajuns aici, va pune în mijlocul cetăţii mai mulţi idoli şi, împreună cu oamenii cei mai de seamă, se va închina idolilor, cerând şi creştinilor să o facă. Din informaţiile surselor siriene, primite prin filiera lui Grigorie de Tours şi Simeon Metafrastul, ni se aminteşte că „se uda pământul cu sângele dobitoacelor înjunghiate, iar fumul şi duhoarea celor jertfite umpleau văzduhul, săvârşindu-se de tot poporul necredincios praznicul păgânilor cel urât de Dumnezeu“.

La aflarea acestei dorinţe a împăratului, cei şapte tineri nu au dorit să se închine idolilor, rugându-se lui Hristos pentru a opri aceste gânduri ale împăratului şi pentru întărirea lor în aceste persecuţii. Trădaţi de către unul dintre locuitorii Efesului, cei şapte tineri sunt aduşi în faţa împăratului, unde îşi mărturisesc credinţa, spunând: „Noi avem pe Unul Dumnezeu, Împăratul Cel ce vieţuieşte în ceruri, de a Cărui slavă este plin cerul şi pământul. Aceluia Îi aducem jertfă de mărturisire şi rugăciunile noastre în tot ceasul“. La auzul acestor cuvinte, împăratul le dă răgaz câteva zile pentru a-şi schimba opiniile şi a aduce jertfe zeităţilor păgâne.

„Minunata adormire“

Scăpaţi pentru un moment de furia împăratului, cei şapte tineri s-au reîntors la slujirea lor creştină, ajutându-i pe cei neputincioşi şi făcând milostenie către săraci. Mai apoi, s-au hotărât să meargă în peştera unui munte din apropiere, Muntele Ohlon sau Coelian (azi muntele Pion), unde să se roage împreună lui Hristos „ca să ne întărească pe noi întru mărturisirea preasfântului Său nume, ca astfel să putem să stăm fără temere înaintea tiranului“.

În acest loc, cei şapte tineri aduceau cântări lui Dumnezeu, rugându-se atât pentru întărirea lor, dar şi pentru ceilalţi creştini ce sufereau chinurile sau pentru cei care se pocăiau pentru faptul de a fi jertfit idolilor. La anumite zile, trimiteau pe Iamvlih pentru a cumpăra mâncare şi pentru a le aduce veşti din cetate. Într-una dintre zile, pe când cumpăra cele de trebuinţă, Iamvlih a auzit că împăratul se întorsese în Efes şi dorea să afle ştiri despre cei şapte tineri care nu doreau să se închine zeilor. Întorcându-se din oraş, Iamvlih le-a povestit toate cele ce auzise şi cu toţii au început să se roage lui Hristos pentru a-i îmbărbăta, punându-şi vieţile în mâinile Lui.

După ce au mâncat, cei şapte au mers să se culce, aşteptând să vadă ce va rândui Dumnezeu pentru ei. Sursele siriene ale vieţilor celor şapte sfinţi spun că, din acel moment, ei au dormit, prin voia lui Dumnezeu, 200 de ani. Sfântul Simeon Metafrastul descrie acest moment în următorii termeni: „Iar milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale şi Se îngrijeste de robii Săi, a poruncit acestor şapte tineri să adoarmă cu oarecare străină şi minunată adormire, ca Cel ce voia să facă prin ei, în vremea viitoare, o minune preaslăvită şi să încredinţeze pe cei care se îndoiau de învierea morţilor“.

În acest timp, Decius aflase că cei şapte sunt în peştera din Muntele Ohlonului, astfel că a dat poruncă slujitorilor ca intrarea în peşteră să fie zidită, pentru ca sfinţii să moară de foame şi sete. Pentru ca faptele lor să fie ţinute minte de cei ce vor urma, doi creştini, Teodor şi Rufin, au scris pe două table de plumb viaţa lor şi le-au pus lângă pietrele ce astupau peştera.

La cumpărături, după 184 de ani

Anii au trecut şi, odată cu Constantin cel Mare (306-337), creştinii nu au mai fost prigoniţi, creştinismul devenind cu timpul religia oficială a Imperiului Roman. Sursele folosite de cei doi sfinţi (Grigorie de Tours, iar mai târziu, prin secolul al X-lea, Simeon Metafrastul) amintesc că cei şapte tineri au fost înviaţi în chip miraculos de Dumnezeu, după o perioadă de 184 de ani (după cele mai multe calcule).

Dumnezeu i-a trezit pe aceştia în vremea împăratului Teodosie al II-lea (401-450), când învăţătura ereticilor manihei producea tulburare în popor. Aceştia contestatau învierea din morţi, spunând că oamenii nu vor mai învia, ci vor muri pentru totdeauna. Aşa că, Dumnezeu înviază pe cei şapte sfinţi. Tot atunci, un anume Adolie, care era stăpânul Muntelui Ohlonului, va folosi pietrele cu care fusese zidită gura peşterii, găsindu-i aici pe cei şapte care credeau că au dormit doar o noapte.

După ce se trezesc, cei şapte îl vor trimite pe Iamvlih pentru a lua mâncare şi pentru a mai aduce veşti. Foarte uimit de schimbările pe care le vedea în oraş, dar mai ales de bisericile şi crucile mari care stăteau la vedere, Iamvlih socoteşte că este într-un alt oraş, şi nu în Efes. Negustorii sunt miraţi să vadă o monedă de argint atât de veche, cu chipul împăratului Decius pe ea, aşa încât îl duc pe Iamvlih în faţa proconsului şi a episcopului, sub motivul că a găsit o comoară de demult. Realizând din convorbirea cu episcopul Ştefan, cel care oblăduia cetatea Efesului în acea vreme, că nu mai trăieşte sub domnia lui Decius, Iamvlih îi conduce pe toţi cei de faţă la peşteră.

Au mai trăit 7 zile

Ajuns la peşteră, episcopul va găsi tăbliţele cu viaţa lor şi va da laudă lui Dumnezeu pentru că în acest fel le-a fost luminată mintea şi le-a fost arătat adevărul despre învierea morţilor. Chemat de către episcop, împăratul Teodosie a venit şi el la peşteră, s-a închinat sfinţilor şi I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru ceea ce le-a descoperit. După cuvintele lui Nichifor Calist, cei şapte tineri au mai trăit încă şapte zile, iar apoi au adormit întru Domnul în anul 434, fiind înmormântaţi cu mare cinste de către întregul popor.

Istorie şi legendă

În urma unor săpături arheologice efectuate în anii 1927-1928, a fost scoasă la iveală o catacombă creştină, datând din secolele V-VI, lângă muntele Ohlon (astăzi Muntele Pion, Panayirdag), construită pe peştera celor şapte sfinţi, după cum pot arăta inscripţiile aflate aici. Mai devreme de acest moment, în perioada cruciadelor, oase considerate ca aparţinând celor şapte au fost transportate la Marseille, fiind până în ziua de astăzi cinstite în Biserica „Saint Victoire“. Deşi informaţiile despre viaţa celor şapte tineri sunt puse în circulaţie în Occident odată cu Sfântul Grigorie de Tours (538-594, „De gloria martyrum“), povestea despre aceştia are o origine mai veche, dar şi mai multe variante. Pe lângă sorgintea ei siriană, apar şi foarte multe voci care susţin că viaţa acestor sfinţi ar fi o legendă indiano-budistă, împrumutată de creştini. Odată înconjurată cu un aer de legendă, istoria celor şapte tineri va fi amintită şi de Mahomed în Coran (sura 18, versetele 9-26, musulmanii socotindu-i şi ei sfinţi), iar în Evul Mediu va fi subiectul preferat al tuturor artiştilor.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!