Dovezile ştiinţei şi credinţa în Dumnezeu

Secolul al XX-lea a scos la iveală numeroase rezultate care semnalează faptul că ştiinţa are limite. Multe dintre acestea sunt identificate chiar prin metodele de investigaţie. O cunoaştere desăvârşită a Universului fizic este, în principiu, imposibilă. Teologia însă recunoaşte demult limitele puterilor omeneşti. Un gând întâlnit adesea în cugetarea patristică spune că, în mod autonom, omul nu poate să cunoască desăvârşit ceva, cât de mic. De fapt, nu e cu putinţă să cunoaştem complet nici lucrurile ieşite din mâna omului... „Dacă nu poţi cunoaşte, omule, acestea pe care le avem înaintea ochilor şi pe care le săvârşeşte priceperea omenească, datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu, cum poţi cunoaşte desăvârşit pe cele create de Dumnezeu? Ce iertare mai poţi avea? Ce cuvânt de apărare, când eşti atât de nebun de-ţi închipui cele mai presus de firea ta?“i

Un om deprins doar cu metodele de investigaţie ştiinţifică, cu experimente şi măsurători, cu concepte teoretice bine definite ar putea afirma cu multă convingere că acest lucru nu este posibil. Cum poate fi totuşi posibil aceasta, atâta timp cât omul dispune de simţuri adaptate la lumea sensibilă şi este înzestrat cu raţiune înclinată spre dovezile logice sau raţionale, în timp ce Dumnezeu este mai presus de toate acestea? Întrebarea şi-au pus-o şi Sfinţii Părinţi, recunoscând, în acest fel, dificultăţile prin care trec cei obişnuiţi să vadă doar ceea ce se vede cu ochiul liber, cu telescopul sau microscopul. Sfântul Grigorie Palama spune: „Dacă omul are simţire şi minte, ca puteri naturale de cunoaştere, cum vom putea cunoaşte prin ele pe Dumnezeu, Care nu e cu putinţă de cunoscut nici prin simţuri, nici prin minte?“ii

Dovezile existenţei lui Dumnezeu

Un răspuns găsim în Noul Testament, în Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare“ (1, 20). Sau, după formularea Sfântului Maxim Mărturisitorul, „Domnul în parte e absent, în parte e de faţă. E absent pentru privirea faţă către faţă; e de faţă pentru privirea în oglindă şi ghicitură“iii. Acelaşi lucru l-a făcut cunoscut şi David, afirmând că „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (Psalmul 18, 1). În prelungirea acestor afirmaţii, Sf. Grigorie Palama explică faptul că Dumnezeu, nefiind nici văzut, nici material, poate fi cunoscut, nu altfel decât din făpturile sensibile şi inteligibile. „Căci cunoştinţele, fiind cunoştinţe ale făpturilor şi oprindu-se la marginea făpturilor, din acestea, arată ele pe Dumnezeu“.iv

Din perspectivă teologică, raţionalitatea cosmosului este o dovadă a faptului că el este creaţia unei fiinţe raţionale, pentru că, altfel, însăşi raţionalitatea lui rămâne inexplicabilă. Părintele Stăniloae afirmă că raţionalitatea cosmosului are un sens numai dacă acela e cugetat înainte de creare şi în toată continuarea lui „de o fiinţă creatoare cunoscătoare, fiind adus la existenţă de o fiinţă pentru care e creat şi, prin aceasta, pentru a realiza între sine şi acea fiinţă raţională creată un dialog prin mijlocirea lui“v.

O simplă forţă impersonală

S-a spus de nenumărate ori că din ordinea creaţiei poate fi desluşită urma prezenţei unui Autor. Însă, dacă teologia s-ar opri aici, ea nu ar spune nimic altceva despre Dumnezeu, afară de existenţa Lui. Ea ar fi ca orice altă ştiinţă a naturii, limitată la ceea ce se poate recepta cu simţurile şi la cele ce pot fi înţelese cu mintea. Restrânsă, să spunem, la revelaţia naturală, demersul ei s-ar suprapune în bună măsură peste descoperirile ştiinţei sau aserţiunile filosofiei.

Este adevărat că, pornind de la revelaţia naturală, se poate ajunge la credinţa naturală că există un creator al lumii. În această situaţie se află şi unii oameni de ştiinţă de diferite specializări. După ce au experiat ordinea profundă a lumii şi limitele ştiinţelor, ei ajung să creadă în existenţa unui Creator, o fiinţă care trebuie să fie de o putere deosebită, înzestrată cu o inteligenţă superioară şi, eventual, posedând un înalt nivel de dezvoltare tehnologică. Însă, acest gen de credinţe, care se nasc la capătul unor investigaţii ce ţin mai mult de raţiune, nu pot sprijini o relaţie cu Dumnezeu, cu atât mai puţin comuniunea de iubire cu El. Indiferent cât de evidentă ar părea existenţa lui Dumnezeu, credinţa aceasta este supusă îndoielii, iar datele naturii fizice nu au puterea să transforme interior omul, încât să-l poată desăvârşi. Rămânând la datele naturii fizice, nu putem dobândi o credinţă vie într-un Dumnezeu Personal.

Părintele Stăniloae afirmă că, în sine şi pentru sine, lumea empirică nu are nici o însemnătate şi nici un sens însemnat. Ea primeşte sens de la cealaltă lume, „de la lumea spiritului, ca simbol al lumii spirituale. Lumea naturală are izvorul ei de viaţă, care îi împrumută sensul existenţei nu în sine, ea îl primeşte simbolic de la cealaltă lume, din lumea spirituală. Logosul (sensul, raţiunea) zace la baza lumii spirituale, iar în lumea naturală nu se mai oglindeşte, adică se simbolizează“vi.

Arii mici în competenţa ştiinţelor

Adevărata credinţă nu este rodul unor descoperiri, ale unor dovezi exterioare, a deducţiilor logice sau a reflecţiilor de ordin filosofic, ci parcursul unei experienţe existenţiale interioare în prezenţa lui Dumnezeu simţită prin har. Primele Îl tratează pe Dumnezeu ca fiind fenomen fizic, rezultat teoretic, idee sau concept, exterioare omului, şi rămân departe de a-I dovedi prezenţa. Celelalte Îl descoperă ca Dumnezeu Personal, prezent şi lucrător prin har în viaţa fiecărui om şi în întreg Universul, în şi dincolo de întreaga lui fizică. Prin urmare, în teologie, cunoaşterea lui Dumnezeu ar putea începe cu revelaţia naturală, în timp ce demersul ştiinţelor abia dacă se pot sfârşi cu aceasta. Spun acest lucru pentru că finalitatea ştiinţelor nu este, în mod inevitabil, descoperirea unui Creator. Datele ştiinţei şi consecinţele tari ale teoriilor nu pot întinde implicaţiile până atât de departe. Cuprinderea teoriilor este mult mai restrânsă. Competenţa lor acoperă arii mult mai mici. De îndată ce dorim un răspuns mai cuprinzător şi vizăm, spre exemplu, testarea existenţei unui Creator al lumii, teoriile ştiinţifice nu mai sunt de folos. Neputinţa aceasta se poate vedea chiar dinăuntrul premiselor ei. Pe de o parte, teoriile ştiinţifice nu conţin rezultate care să vizeze în mod direct acest fapt, iar pe de altă parte, de la un loc încolo, interpretările teoriilor ştiinţifice care ar putea viza asta nu mai sunt de aceeaşi putere cu teoria însăşi. Teoria poate fi una şi bună, dar interpretările pot fi mai multe, iar un procedeu de selecţie a interpretărilor încă nu există. (Este cazul mecanicii cuantice. Teoria dă rezultate excelente, însă interpretarea rezultatelor ei nu este unanim acceptată, nici după mai bine de jumătate de secolvii.)

Teologia începe unde se termină ştiinţa

Altfel spus, acolo unde cunoaşterea ştiinţifică îşi epuizează capacităţile, începe teologia. Şi nu revelaţia naturală este partea care distinge teologia de celelalte domenii ale cunoaşterii, ci Revelaţia supranaturală. Această Revelaţie arată ceea ce nici ochiul nu poate vedea, nici simţirile nu pot cuprinde şi nici raţiunea omului căzut nu mai poate desluşi în, din şi dincolo de lucrurile create. Ştiinţa a arătat în multe rânduri, în ultimele două secole, că simţurile nu pot detecta totul. Rezultatele ei pot fi luate şi drept avertismente către oamenii care au tendinţa să creadă, dintr-un exces eronat, doar în datele propriilor experienţe. Rezultatele care dovedesc limitele ştiinţei pot fi, la fel, avertismente, pentru oamenii care cred doar în ceea ce este dovedit ştiinţific. Revelaţia supranaturală descoperă că lumea a fost creată din iubire, de un Dumnezeu veşnic şi iubitor, că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, că el nu este doar trup, ci şi suflet. Ea descoperă că, împotriva tuturor evidenţelor experienţei directe, moartea nu este sfârşitul existenţei, că lumea nu este doar opera unei raţiuni impersonale, ci a unui Dumnezeu veşnic, Personal şi iubitor, Treime Sfântă. Ea descoperă faptul că finalitatea vieţii umane nu este înţelegerea de sine şi a lumii, ci unirea cu Dumnezeu Treime, Care le-a făcut. Ea descoperă faptul că oamenii nu se pot ridica singuri din neputinţele lor, că biruinţa păcatului şi a morţii este posibilă în Hristos, Care Se dăruieşte prin Tainele Bisericii.

A crede şi a fi credincios

Din perspectiva ştiinţelor naturii s-ar putea obiecta faptul că adevărurile de credinţă descoperite în Revelaţia supranaturală nu pot fi verificate în nici un fel, pentru că nu există dovezi palpabile pentru astfel de afirmaţii. De la credinţa savantului potrivit căreia ar exista o forţă care a modelat totul, până la a fi credincios lui Hristos şi mesajului Evangheliei Lui, distanţa este considerabilă. Mulţi oamenii de ştiinţă evită să se lase convinşi de o religie sau alta. Argumentul ar fi acela că nu există dovezi experimentale. Dar nici oamenii religioşi autentici nu cred fără dovezi, numai că acestea nu sunt de ordin ştiinţific, în sens strict. Şi credincioşii au dovezi, şi ei sunt încredinţaţi că Dumnezeu este Cel Căruia se roagă. „Cel ce caută să vadă pe Hristos nu trebuie să-L caute afară, ci în sine însuşi, prin imitarea vieţii Lui în lume şi prin aceea că devine trup şi suflet nepăcătos, ca şi Hristos, şi are o minte care cugetă pururea pentru Hristos“viii. Însă, credinţa lor nu este o simplă supoziţie prealabilă şi nici un act banal. A mărturisi credinţa în Dumnezeu Treime, în Hristos Care S-a făcut om din iubire, deşi fizic nu există dovezi ştiinţifice pentru acestea; a susţine că viaţa nu sfârşeşte în moarte, deşi toate evidenţele fizice par să dovedească asta, nu sunt cu putinţă fără efort. Însă efortul nu trebuie aici să acopere lipsa evidenţelor, ci este menit să ne pregătească simţurile interioare pentru vederea lor. Iar efortul se dovedeşte esenţial mai ales când activitatea profesională şi experienţa cotidiană ne deprinde cu obişnuinţa de a crede mai ales în ceea ce experimentăm în mod direct, prin simţuri, şi ceea ce poate fi dovedit raţional. Într-un fel, o viaţă circumscrisă exclusiv datelor ştiinţifice sau dovezilor ce pot fi verificate în mod direct, prin simţuri sau raţiune, poate procura deopotrivă o expertiză şi un handicap.

Darul credinţei

Credinţa se naşte şi din dar (har) şi printr-un efort de deschidere a minţii şi a sufletului spre un alt tip de experienţă. Oamenii de ştiinţă nu sunt foarte departe de a avea această deschidere, mai ales în situaţia în care ajung să întrezărească cu mintea frumuseţile extraordinare ale Universului, simetriile ascunse ale materiei, misterul adânc al vieţii sau taina persoanei. În splendoarea acestora stă ascunsă prea multă raţionalitate! Pe măsură ce ne parvin tot mai multe descoperiri de la marginile Universului, din adâncul materiei, sau dinspre complexitatea vieţii şi a conştiinţei, devine tot mai greu să le punem pe toate pe seama unor puteri impersonale sau procese aleatoare. În acelaşi timp, însă, evidenţa existenţei unui Creator, a Dumnezeului Personal, făcătorul cerului şi al Pământului rămâne la fel de îndepărtată de lupa ştiinţei, pentru ca libertatea credinţei să rămână deplină.

Existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită ştiinţific tocmai pentru că Dumnezeu este Treime de persoane. El nu poate fi constrâns să Se arate, precum fenomenele fizice. Pe de altă parte, insuficienţa argumentelor existenţei lui Dumnezeu se explică din faptul fundamental că Însuşi Dumnezeu este criteriul adevărului Său. Însuşi Dumnezeu este argumentul existenţei Sale. Dar Dumnezeu nu poate fi supus nici logicii demonstraţiilor şi închis într-un lanţ cauzal. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă faptul că descoperirea Lui este darul Lui, la fel ca şi credinţa în El.ix

Alte vederi, aceleaşi simţuri

Unii văd şi alţii nu văd prezenţa şi purtarea Lui de grijă în viaţa de fiecare zi - deşi ochi au şi unii şi alţii. Unii aud şi alţii nu reuşesc să audă chemarea Lui, unii simt şi alţii nu simt chemarea lui Dumnezeu. Dovezi există şi pentru adevărurile Revelaţiei supranaturale, numai că acestea sunt de altă factură. Dar nu organele de simţ fac diferenţa, sau felul în care sunt ele folosite. Lucrarea Duhului Sfânt schimbă perspectiva asupra lucrurilor şi experienţelor noastre.

Dovezile credinţei

S-ar putea obiecta, din perspectiva ştiinţelor naturii, că domeniul Revelaţiei supranaturale este unul în care incertitudinile sunt inevitabile. Se reproşează adesea că Scriptura au mai multe interpretări, iar descoperirile pot fi subiective, în timp ce multe minuni pot fi explicate ştiinţific, iar altele, în fine, ar putea fi denaturările unor subiecţi creduli. Însă, întreaga istorie a creştinismului nu este câtuşi de puţin o căutare dilematică a identităţii lui Dumnezeu. Poporul evreu din perioada Vechiului Testament ştia cine este Dumnezeu. Ei Îl aşteptau să vină. Creştinii L-au mărturisit pe Hristos până la martiriu! Dacă scriitorii patristici ar fi căutat identitatea lui Dumnezeu, scrierile lor ar fi fost, mai degrabă, lungi abordări dialectice sau convulsii care să vădească într-un fel chinurile incertitudinilor sau lupta între credinţă şi necredinţă. Dificultăţile, în întreaga istorie a creştinismului, nu au fost de identificare a Dumnezeului adevărat din multitudinea experienţelor, descoperirilor şi reflecţiilor, ci de înţelegere şi de exprimare adecvată a Lui, ca pe Unul deja cunoscut. Scrierile patristice sunt dovada unei strădanii omeneşti extraordinare de a valorifica roadele unor descoperiri unice în întreaga istorie, în câmpul transformării şi edificării vieţii. Ele sunt mărturiile unor mari precauţii într-unul dintre cele mai dificile demersuri hermeneutice: acela de tâlcuire a cuvintelor Adevărului Personal, în fapt, inexprimabil!

Lucrarea iubitoare a lui Dumnezeu

Teologia nu este o ştiinţă a naturii cu câteva premise suplimentare; o ştiinţă care are un set de axiome speciale, adevărurile revelate conţinute în Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii. Aceasta pentru că Revelaţia constă „nu atât în descoperirea unei sume de cunoştinţe teoretice despre un Dumnezeu închis în transcendenţa Sa, ci în acţiunea de coborâre a Lui la om şi a înălţării omului la El până la realizarea unirii maxime în Hristos“x. Teologia nu este şi nici nu poate fi doar o prelungire a ştiinţelor naturale, care adaugă datelor lor despre existenţa unui Creator câteva informaţii despre identitatea Lui. Revelaţia are loc prin acte şi cuvinte, prin lumină şi putere; ea este acţiune luminătoare şi lumină transformatoare a celui ce crede.

Cum este totuşi posibil ca oamenii să fie convinşi de existenţa lui Dumnezeu fără toate acestea? Cum a fost posibilă cunoaşterea lui Dumnezeu în acest tărâm care pare complet nesigur pentru mintea unui cercetător? Dumnezeu nu poate fi cucerit printr-o incursiune omenească, bine pusă la punct, ci este Persoană, şi ca atare, fără o iniţiativă din partea Lui nu poate fi cunoscut. De fapt, pe cât voieşte Dumnezeu să Se facă cunoscut de noi, pe atâta Se şi descoperă. Şi pe cât Se descoperă, pe atâta e văzut şi cunoscut de cei vrednici. Cei ce vor să-L cunoască trebuie să fie vrednici în mod sincer, curaţi şi buni, pentru că El este mai presus de orice ofensivă ce uzează de forţă sau şiretenie.

Comuniunea interpersonală

În timp ce metoda ştiinţifică abordează fapte ale realităţii fizice, Teologia vorbeşte despre cum putem intra în comuniune cu Treimea Persoanelor desăvârşite. În acest ultim caz nu este vorba despre fenomene care trebuie investigate sau mecanisme care ar putea fi cunoscute, ci despre Adevărul Persoană cu care omul trebuie să facă cunoştinţă, ceea ce presupune o pregătire prealabilă, care-l să-l facă pe om apt de a face cunoştinţă. Calea cunoaşterii lui Dumnezeu şi a comuniunii cu El este un urcuş duhovnicesc prin Tainele Bisericii Lui, care se intensifică tot mai mult, pe măsură ce comuniunea cu Dumnezeu este mai intensă. Însă omul nu posedă toate mijloacele care-l pot duce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Urcuşul nu ţine de o soluţie de ordin tehnic, de un anumit tip de antrenament. Urcuşul nu se poate realiza fără harul dăruit de Dumnezeu.

i Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, colecţia PSB, volumul 21, p. 40.

ii Sfântul Grigore Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie, capitolul 68, în Filocalia, volumul VII, pp. 358-359.

iii Cf. Capete teologice, capitolul 57, în Filocalia, vol. II, p. 186.

iv Sfântul Grigore Palama, în Filocalia, volumul VII, p. 357.

v Cf. Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, volumul 1, p. 12.

vi Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ascetică şi Mistică creştină sau Teologia vieţii spirituale, p. 187.

vii Steven Weinberg, Visul unei teorii finale. În căutarea legilor ultime ale naturii, Editura Humanitas, 2008, p. 73.

viii Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, volumul V, p. 206.

ix Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 1, 1996, p. 112.

x Ibidem, p. 36.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!