Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Dragobete - fratele geamăn al lui Valentin

Dragobete - fratele geamăn al lui Valentin

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Paula Popoiu - 22 Feb 2019

În ultima vreme, la fiecare sfârşit de februarie revine cu insistenţă aceeaşi dilemă existenţială a românului îndrăgostit: Valentin sau Dragobete? Să fim mai occidentali sau să păstrăm tradiţia cu rădăcina ei bine hrănită de lumea satului şi udată din când în când de câte un muzeu sau de câte un etnolog idealist care vede în tradiţiile româneşti identitate şi identificare cu cei care nu mai sunt, cu strămoşii al căror stil de viaţă încercăm să-l mai conectăm la aparatele de supravieţuire ale nostalgiei noastre de citadini la a doua generaţie.

În fond, cine este acest Dragobete care împarte luna februarie cu un sfânt mai puţin cunoscut la noi, dar în mare vogă în lumea americană?

Sărbătorit la 24 februarie (consemnată în calendarul popular ca Ziua Îndrăgostiţilor, fiind cunoscută şi sub denumirea de Cap de primăvară), Dragobete este mai ancorat în tradiţia zeilor antici ai dragostei – bărbat chipeş şi năvalnic (uneori reprezentat chiar de planta numită popular Năvalnic”, cu multe proprietăţi terapeutice care fac aluzie la dragoste), un zburător cu plete negre” care bântuie visele celor îndrăgostiţi, la început de primăvară, când natura însăşi reînvie, ursul iese din bârlog căutându-şi pereche, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria vieţii renăscute după tenebrele iernii cele sterpe. Entitate mitologică asemănătoare lui Cupidon, Dragobete se consideră a face parte din multitudinea de zeităţi păgâne care populau spaţiul balcanic şi danubiano-pontic, unde era şi protector al animalelor, dar şi al iubirii celor care se întâlnesc şi se logodesc, aşa cum şi păsările se logodesc” în această zi. În ziua de Dragobete, în satele româneşti se practicau multe credinţe legate nu numai de dragoste şi fertilitate, dar şi de vindecare şi renaştere prin puterea naturii şi a plantelor. Astfel, se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.

Încă de dimineaţă, tinerii, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii şi, dacă timpul era favorabil, porneau cântând în grupuri către pădure sau prin lunci în căutarea ghioceilor şi a altor plante miraculoase. Fetele strângeau viorele şi tămâioasă, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste.

În sudul României, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate de a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

În această zi nu se sacrificau animale, pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Dragobete, fiul Dochiei, este considerat uneori ca făcând parte din zeităţile dacice locale, patron al tinerilor îndrăgostiţi. Dragobete era şi patron al bunei dispoziţii: tinerii petreceau acum la o casă, în limitele unei morale desăvârşite, fetele se înfruntau cu acuzaţii de farmece făcute pe ascuns pentru atragerea iubiţilor, dar totodată se rosteau jurămintele iubirii, Dragobete fiind de multe ori punct de plecare pentru viitoarele căsnicii. De Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor (uneori le urmau logodnele adevărate) sau fetele şi băieţii făceau frăţii de sânge.

Dar Dragobete era şi un fel de nas cosmic” al păsărilor de pădure, din moment ce se credea că acestea începeau să se împerecheze şi să-şi clădească cuibul.

Pentru toţi, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur. Deoarece se credea că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an mai îmbelşugat, în ziua de Dragobete, oamenii nu munceau ca în zilele cu sărbători religioase, doar îşi făceau curăţenie prin case.

Aşadar, pentru cine votăm anul acesta? Pentru blajinul sfânt Valentin, cu inimioare roşii şi flori de plastic, sau pentru năvalnicul Dragobete, cu fete de sărutat, pe obrajii spălaţi cu roua zânelor”?

O viaţă fără sărbătoare este ca un drum lung fără hanuri”, afirma acum aproape două milenii şi jumătate Democrit. Noi, oameni înţelepţi, vom sărbători Dragostea de câte ori se va putea pe an, alături de Calendarul babelor”, dar şi de cel al creştinilor, căci, „dacă dragoste nu e, nimic nu e”.