Dragoste în vremea gripei noi

Răzvan Andrei, 07 Decembrie 2009

Dimineaţă de Undrea, scrobită de ger. Pe străzile Bucureştiului, cete proletare înfofolite în haine groase şi gânduri de porţelan se grăbesc să ajungă la metrou. Nu-şi vorbesc, nu se salută. Unii tuşesc ftizic, iar alţii, hăituiţi de griji, îşi acoperă feţele cu fulare groase de lână. Făpturi htonice şi chipuri desprinse din tablourile lui Goya traversează intersecţiile blocate de maşini, grăbindu-se către locul de muncă. Intrând în subterană mângâi cu palma balustrada unsuroasă, făcându-mi loc printre străini. Elevi, studenţi, contabili, femei de serviciu, avocaţi, jurnalişti, profesori, paznici, ingineri docili şi secretare gracile. Un iz rânced de cartofi prăjiţi se strecoară insidios printre oameni chiar în clipa în care garnitura de metrou „Copenhaga“ intră huruind în staţie.

Într-un capăt al vagonului, o elevă citeşte Liviu Rebreanu. O insolită mască medicală îi acoperă chipul. Pe cap are un fes de lână cadrilat. Numai ochii negri şi jucăuşi îi dezvăluie făptura şi nimic pare să nu-i tulbure lectura.

Lângă mine, la distanţă de două scaune, stă cu rucsacul pe genunchi, aproape adormit, un băiat de vreo 16 ani. La fiecare staţie scrutează chipurile oamenilor, căutând parcă pe cineva cunoscut. Şi el poartă mască.

În jurul fetei s-a făcut loc, deşi metroul este plin. În stânga şi în dreapta băiatului scaunele sunt goale, iar călătorii schimbă priviri conspirative. Toată lumea pare iritată. La un moment dat ochii băiatului se opresc din mişcarea giratorie, dilatându-se vizibil. Se scarpină după ureche, se ridică şi, fără să fie nevoie să-şi facă loc, se mută lângă una din uşile de acces. Fata a închis cartea şi o strânge la piept atât de strâns de parcă toată solitudinea lumii i-ar fi cotropit fiinţa.

„Ăştia au H1 (haş unu)“, scrâşneşte printre dinţi o doamnă îmblănită.

„Da, aviară d-aia“, confirmă vecina ei, strivindu-şi observaţia de buzele crispate, spoite cu ruj mat.

Cei doi copii se privesc pentru câteva momente, iar întâlnirea lor complice, mi se pare, suspendă clipa şi anulează câteva bătăi de inimă, ca şi cum holterul lumii s-ar fi oprit şi tot sistemul de semnificaţii mundane ar fi făcut implozie.

Fata îşi dezveleşte buzele ajutându-se de unghia atent pictată cu ojă a arătătorului. Zâmbeşte.

„Urmează staţia Piaţa Victoriei cu peronul pe partea dreaptă.“


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!