Analiză
Dragostea şi dreptatea

Dragostea şi dreptatea

Dumitru Horia Ionescu, 23 Iulie 2014

Societatea modernă simte o nevoie din ce în ce mai acută de a-şi legitima existenţa şi activitatea prin noţiunea de dreptate, interpretată într-un sens care depăşeşte spaţiul juridic. Observaţia este uşor de verificat în realitatea imediată, atât politică, cât şi socială. Orice guvern şi orice parlament încearcă a-şi măsura eficienţa printr-o evaluare cantitativă a diferitelor concepte despre dreptate, devenite etalonul raporturilor interumane. Dreptatea este apreciată ca o entitate reală, evidentă şi descătuşată de orice constrângere teoretică.

În mod ideal, se doreşte ca noţiunea de dreptate să fie eliberată de sensul ei abstract, fiind înţeleasă ca o concretizare, un veritabil instrument de măsură, capabilă să demonstreze succesul sau insuccesul unei întregi societăţi. Mai mult, lumea modernă caută cu tenacitate reevaluarea sensului utopic conţinut în visul unei dreptăţi universale, considerată ca totuşi posibilă, dincolo de normele juridice şi sociale, estimate ca fiind doar simple legi subiective. Modernismul depăşeşte aceste legi prin sistematizarea experienţelor acumulate, trăite acum altfel, nou, dar mai ales diferit de tot ceea ce în trecut era considerat ca fiind corect şi universal valabil. Rămâne de văzut dacă tentativa va fi sau nu posibilă. Totuşi, dorinţa în sine de a construi o societate prin evaluarea pozitivistă a sensului de dreptate este, neîndoielnic, plină de speranţă şi tocmai din acest motiv lăudabilă.

Aşezată sub pecetea credinţei în Dumnezeu, dreptatea devine virtute binecuvântată

Teologia este implicit preocupată de sensul existenţial al noţiunii de dreptate, evident într-un înţeles propriu şi dintr-o aspiraţie specifică, dar la fel de sensibilă şi deschisă visului umanist al dreptăţii în sine. Fundamental, prin credinţa în Dumnezeu, idealul de viaţă este acela al unui neîncetat dialog cu Dumnezeu. Pentru Sfântul Apostol Pavel, imperativul, dar şi idealul vieţii, este a sluji Domnului. Nimic nu este mai important decât a fi mereu preocupat de propria ta mântuire, fiindcă slujirea, inutil să o mai amintim, nu este fapta unei slugi, ci a unui om cu adevărat liber, care-şi asumă răspunderea intrinsecă chemării dumnezeieşti. Noţiunea de dreptate devine un ideal care se poate concretiza şi care depăşeşte tot ceea ce o societate, chiar perfect organizată, ar putea realiza pe pământ. Dreptatea aşezată sub pecetea credinţei în Dumnezeu devine virtute binecuvântată. Numai aşa spaţiul juridic poate fi cu adevărat depăşit, sentimentul de dreptate fiind înţeles ca luptă împotriva ispitelor şi ca dorinţă de a nu mai păcătui. Greşeala, patima reprezintă indiscutabil un gest de o imensă nedreptate, pe care omul o face Domnului, dar şi lui însuşi. Menirea noastră este a ajunge alături de El, în raiul care ne aşteaptă. Păcatul primilor oameni a fost o nedreptate adusă Creatorului, fiindcă lipsa de iubire, de recunoştinţă şi de responsabilitate a acestora este fundamental nedreaptă şi potrivnică lui Dumnezeu. După ce Iisus Hristos ne-a răscumpărat pe cruce şi a învins moartea, viaţa păcătoasă este mai departe o nedreptate pe care ar trebui să o simţim ca fiind strigătoare la cer. Prin Hristos, putem fi puternici, putem să urâm cele rele şi nedemne. Un astfel de om, iubitor de dreptate adevărată, se transformă în „omul întreg“. Sfinţii Părinţi confirmă realitatea existenţială a omului „întreg“, singurul capabil să întrezărească infinitul mântuitor al dragostei lui Dumnezeu pentru noi. „Omul întreg“ este singurul în măsură să aspire la dreptatea universală, de o manieră consecventă şi în deplin consens cu orice fel de ideal umanist construit de orice societate.

Simţul dreptăţii se împlineşte prin iubire

„Omul întreg“ dezvoltă noţiunea de dreptate dincolo de înţelesul juridic şi social. Este evident că preocuparea pentru un echilibru social realizat printr-un consens juridic nu este un apanaj al timpurilor moderne. Încă Aristotel recunoştea justeţea unui ansamblu de legi prin care fiecăruia să i se acorde dreptul de a dispune de ceea ce-i aparţine. Însă „omul întreg“, aşa cum a fost el înţeles de Sfinţii Părinţi, este altceva, diferit de orice codex juridic. „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa“ (Gal. 5, 22). Simţul dreptăţii, de care era preocupat şi Aristotel, se îmbogăţeşte, se completează şi se împlineşte prin iubire şi, nu în ultimul rând, prin milă. Putem reproşa societăţii moderne o pervertire a noţiunii de milă, considerată unilateral ca un act simplist de bunăvoinţă a celor puternici faţă de cei nevoiaşi, ultimii fiind vinovaţi de starea lor precară. Văzut aşa, ajutorul trebuie să fie limitat la un minim necesar, normele acestui minim necesar fiind stabilite prin acte normative. În acest sens, orice tentativă de legiferare este în sine nedreaptă şi ruptă de realitate. Precaritatea, fie ea economică sau socială, nu poate fi niciodată evaluată corect, ca sistem teoretic, ce ulterior poată fi combătută prin norme şi acte legiuitoare. Astfel, dorinţa de dreptate universală a lumii moderne eşuează prin tendinţa de a exclude din societate aspiraţia umană către solidaritate, apropiere între oameni, dragoste şi înţelegere, altfel spus, către tot ceea ce noi înţelegem prin „milă“.

Mila - slăbiciune omenească sau har divin?

Lipsa de respect pentru cei care au nevoie de ajutor este nefastă şi celor care refuză solidaritatea ca normă fundamentală a conceptului de dreptate. Izolat într-un sentiment difuz de siguranţă oferit de averea personală sau poziţia socială, cel care consideră „mila“ doar ca o slăbiciune omenească demnă de combătut se autoexilează într-o singurătate nefericită, ale cărei urmări sunt mult mai grave decât orice pierdere economică. Singurătatea este o formă de precaritate pe care nici o ordonanţă juridică nu o poate nici combate şi nici eradica. Solidaritatea ce rezultă din milă şi atenţia pentru cei care au nevoie de ajutor, indiferent de forma de asistenţă de care aceştia au nevoie, este expresia ajutorului divin necesar fiecăruia dintre noi, când este năpăstuit sub clopotul de gheaţă al singurătăţii chinuitoare. Mulţi devin conştienţi abia acum, în această formă extremă de nefericire, de importanţa ajutorului de la Dumnezeu. Prin El, prin iubirea şi mila Sa, ne împlinim, ne dezvoltăm şi ne îndepărtăm de orice complex de inferioritate care ne ţine supuşi singurătăţii şi tristeţii. Dumnezeu ne învaţă să fim buni, iubitori, dar şi miloşi, chiar înţelegători cu cei necăjiţi. Acest proces de deschidere este îndreptat către Domnul, dar implicit şi către semenii noştri, fiind singura posibilitate de a ne face nouă înşine dreptate, de a deveni drepţi, cu certitudinea că Dumnezeu ne iartă neîncetat atât pentru răutatea pe care I-am făcut-o, dar şi pentru aceea pe care ne-o facem nouă înşine.

Dragostea, ne-o spune Sfântul Apostol Pavel, „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă“ (1 Cor. 13, 6-7). Din acest motiv dragostea divină ne oferă certitudinea unei bucurii personale de care dispunem doar atunci când o împărţim cu ceilalţi. Semenii noştri sunt părtaşii bucuriei noastre, ei sunt ecoul fericirii care ne linişteşte şi fereşte de necazuri. Cum ştim, sunetul ecoului revine, astfel încât binele făcut se reîntoarce şi el, ne bucură şi ne întăreşte din nou, asemenea cerului senin, albastru. Un pictor celebru, Vasili Kandinski, înţelegea în culoarea albastră a cerului chemarea dumnezeiască făcută nouă către eternitate. Şi oare nu s-a gândit fiecare dintre noi, văzând seninul de deasupra, la zborul nevinovat al îngerilor? Nevoia de dreptate, izvorâtă din credinţă şi dragoste pentru ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit, ne este ajutor, ne poate împlini şi da certitudine în clipe de amărăciune şi nesiguranţă. Lumea nu poate fi salvată numai prin dreptate, ci şi prin frumuseţe, sensibilitate, omenie şi ascultare. Cinstindu-L pe Dumnezeu, înţelegem toate acestea. Doar astfel am putea să ne mântuim.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!